Am aruncat astă seară o minge de baschet la coș pentru prima dată după vreo 20 de ani. Am cumpărat mingea cu pricina acum ceva ani, iar de astă iarnă am mutat-o în portbagajul mașinii în speranța că voi vedea această zi. Nu am știut decât pe moment că voi putea încerca să fac asta: noroc de proximitatea unui magazin Decathlon, unde mi-au umflat mingea cu promptitudine.
Nu e doar prezența unui magazin de articole sportive, ci și a terenurilor de sport. Avem enorm de mult spațiu în orașele noastre (prinse între brutalism și misenrupism) unde se mai poate instala măcar un coș de baschet. Sigur, nimănui nu-i place zgomotul mingilor bătute constant de asfalt, dar se poate instaura un program similar cu bătutul covoarelor: program de bătut mingea.
Am împărțit jumătatea de teren cu trei adolescenți: există în continuare o frăție a amatorilor de baschet. Cât timp m-am încălzit și am dat rateuri, au rămas pe margine; când mi-am repornit bunele obiceiuri și am început să nimeresc coșul, s-au ridicat și au început să arunce și ei. Nu ai nevoie de mai mult de un coș la 3-4 jucători: partea cea mai faină e că nu mai fugi pe tot terenul după minge.
Am petrecut o vară pe terenul de sport al liceului. Nu mai țin minte când: a unșpea? A zecea? Am exersat aruncări de penalizare până când am început să simt coșul în mod fizic. Astăzi m-am încălzit aruncând mingi de pe laterale, unde nu ai panoul ca sprijin în caz că împingi mingea prea în spate: trebuie să știi exact unde e coșul.
M-am mirat cât de repede s-a reactivat memoria musculară: îmi pare rău că nu am fost mai implicat în antrenamentele echipei de baschet, aș fi învățat și să driblez sau să arunc mingea la coș din săritură. Așa, nici măcar nu știu regulile cum trebuie, însă o vară petrecută cu aruncări de penalizare a avut aparent efecte semi-permanente.
Eram atât de neinformat în liceu, încât la un moment dat niște tipi care jucau pe un teren alăturat au simțit nevoia să îmi explice că marcajul de pe panou din proximitatea coșului îți indică zona unde ar trebui să nimerești ca să ai șanse să ricoșeze înspre inel. Din ignoranță, am învățat inițial să arunc la coș fără să mă ajut de panou, iar doar mai încolo am început să realizez că panoul e un mare ajutor. Îi admiram pe acei tipi: știau să joace bine, aveau adidași Sprandi și au avut generozitatea să îmi explice ceva util.
Sprandi sunt din nou disponibili: însă nu mai au design-ul demențial de la finalul anilor 1990. S-au cumințit cumva: e drept că nu știu cum ar arăta unul din modelele de atunci dacă i-aș purta azi, probabil ca orice altceva care a fost la modă acum aproape 30 de ani. În mintea mea rămân cei mai cool papuci sport pe care i-am văzut: nu pot fi ușor impresionat de moda actuală a sneakerșilor.
Dacă ai vârstă băieților care aruncau și ei mingi la coș în această seară, nu ai cum să știi de unde vin eu și nici nu vreau să știi neapărat. Dacă e să rămâi cu un singur lucru relevant din întâlnirea noastră, aș vrea să te gândești la ce înțelegi tu prin tranziție. Generația mea și cea a părinților mei poate vorbi o seară întreagă despre acest cuvânt: ne vom certa, vom schimba amintiri, vom menționa nume care nu înseamnă nimic pentru tine.
Dar aș vrea să știi că din cauza acestui cuvânt nu suntem cei care ar trebui să fim. Când am început noi să jucăm baschet, nu erau terenuri decât la școală (deși pe vremuri curtea școlii nu se închidea niciodată). În acei ani, nu era Decathlon în România: știu exact ce ac ar trebui să cumpăr ca să îmi umflu singur mingea, doar că m-am lenevit. Să ai o minge de baschet (sau de fotbal) era o chestie: cred că pe atunci aveam una de la Umbro, acum mă simțeam șmecher că cea nouă are însemnul de la Nike.
Cei mai mulți dintre noi se nasc în sărăcie, o parte dintre noi reușesc să își depășească condiția pe parcursul vieții. Asta e cam tot ce am sperat să obținem și de la Tranziție: și din anumite puncte de vedere am trăit să ne bucurăm de roadele trecerii timpului. Acest lucru nu este valabil pentru toți — mulți oameni nu au ajuns să se bucure de avantajele unei economii cât de cât solide, de disponibilitatea echipamentelor de sport sau a terenurilor.
În egală măsură, bătând mingea la apus de soare, nu am simțit că mai am nevoie de altceva. Mâncasem deja de seară, aveam o sticlă de apă la mine și am putut să arunc la coș până am obosit. Am plecat fără să salut, în mintea mea eram în curtea liceului după o zi de aruncări libere.
Nici nu am menționat că pe tot parcursul serii am ascultat în căști un podcast. A fost aroganța cea mai mare pe care mi-o pot închipui: să arunci la coș cu căștile în urechi. Dar podcast-ul a avut un subiect trist, de aici poate și nostalgia din această postare.