Avem nevoie de pericol
În muzică, în film, în viața de zi cu zi
Am obiceiul nesănătos de a anticipa: luați această postare ca o reacție vremelnică la zilele de lene colectivă dintre Crăciun și Anul Nou. Dacă vă aduceți aminte de ea, poate vă întoarceți și o mai citiți o dată: cu ficații praf de la grăsimi, cu colonul iritat de la atâtea cărnuri, cu limba încărcată de alcoale de casă.
Cândva o să ne săturăm de aceste cercuri vicioase
Primăria municipiului Brașov a decis în noiembrie să întreprindă lucrări de modificare ale uneia dintre cele mai romantice locații din orașul vechi: Aleea După Ziduri și pârâul Graft. Ce să vezi, după nici 2 săptămâni, societatea civilă s-a sesizat și a început să facă scandal (din perspectiva celor care conduc administrația locală). Ce urmează? Probabil același scenariu de epuizare a adversarului: momentan încă nu știm exact cine va ceda mai întâi.
Înainte să închizi această postare, sper că apuc să zic că nu o să fac politică. Aș vrea să vorbesc despre cât de mult avem nevoie de puțin pericol pentru a ne activa. Poate și pentru că în ultima vreme ne-am cam îmbuibat cu chestii bune.
Oamenii care o duc rareori bine nu au nevoie de remindere ca să își aducă aminte că binele nu poate dura la nesfârșit. Oamenii care visează la puțină liniște nu găsesc neliniștea stimulantă. Însă nu ar trebui să ne judecăm unii pe ceilalți după ce avem sau nu avem din belșug.
‘Bring back the fucking danger in the music!’
Vă garantez că nimeni nu se apucă de technical death metal cu convingerea că va da lovitura. Nici măcar metaliștii cu state vechi nu prea știu că există acest subgen sub nasul lor. Muzica este mai degrabă melodică decât violentă (scuze, dar sunt desensibilizat când vine vorba de versuri grohăite); versurile sunt o combinație de poezie și umor canadian; însă viața formației este plină de provocări.
În ultima perioadă, aceștia au decis să renunțe până și la sistemul cât de cât funcțional de înregistrare și promovare prin intermediul unei case de discuri. Archspire au ales să se bazeze pe donații pentru a finanța producerea unui album de muzică din cea mai obscură nișă posibilă. Poți să faci asta sau poți să te plângi că Spotify, că inflația, că nimeni nu mai cumpără muzică.
În anii când și-a făcut simțită prezența, muzica metal a monopolizat pericolul ca element estetic în imaginea, sunetul, etosul său. Însă pericolul a dispărut gradual, în raport disproporțional cu venirea banilor și a succesului. Ca orice formă de artă iconoclastă, metalul caută mai nou nișe prin care să răzbată, fie pentru a reveni la origini, fie pentru a deveni un fenomen da masă.
Responsabilizarea nu elimină pericolul
Întâlnirea virtuală dintre Dan Cadar și Dragoș Pătraru este o versiune din lumea podcasturilor românești a filmului Batman v Superman: Dawn of Justice. În film, cei doi super-eroi se percep reciproc ca potențiale surse de risc: în momentul în care cineva deține super-puteri (fie ele naturale sau artificiale), există un motiv serios de a suspecta posibilitatea de a le folosi în interes propriu.
Cadar v Pătraru este (sper) doar a doua parte dintr-o discuție mai lungă cu privire la modul cum statul, companiile tech și utilizatorii pot folosi super-puterile pe care le-am dobândit cu toții în secolul 21. Pe moment, cei doi par a se găsi în primul stadiu al acestui proces: încă evaluează condițiile de bază ale situației în care ne aflăm. Cu timpul, sper să ajungă în punctul în care discută mai puțin despre Responsabilitate v Libertate și mai mult despre cum ar trebui să avem grijă unii de alții, în timp ce avansăm împreună pe teritorii necunoscute.
Adevărul (meu) este că, în primul rând nu recunoaștem faptul că tehnologiile digitale au, în același timp, atât efecte benefice cât și dăunătoare. Aplicațiile benefice sunt cele pe care le utilizăm în fiecare zi, fără să știm deseori de ele: am aflat de câteva săptămâni de AlphaFold, un program ce utilizează inteligența artificială pentru a desluși structurile proteinelor. O dată ce afli cât de mult ajută acest program cercetătorii din întreaga lume, nu te poți abține să nu te întrebi ce își dorește Sam Altman să obțină cu produsul său numit ChatGPT.
De la praștie la calculator
Nu vreau să se înțeleagă că prin opinia favorabilă pe care am emis-o cu privire la produsul AlphaFold aș susține necondiționat tot ceea ce fac cei de la DeepMind sau, și mai rău, cei de la Google. Însă cred sincer că modul cum AlphaFold a reușit să revoluționeze un domeniu științific poate fi un tipar al efectului benefic pe care inteligența artificială îl poate avea în viețile noastre. Până la urmă, scopul ultim urmărit atât de cei de la DeepMind, cât și de OpenAI e același: inteligența artificială generală.
Pericolul nu este doar un scop, un imbold care ne scoate din zona de confort și ne determină să încercăm lucruri diferite. El este în egală măsură un unificator, un factor care poate să sprijine coagularea de alianțe improbabile. Există modalități prin care putem folosi pericolul pentru a progresa.
Totuși, lucrurile arată puțin altfel. Pentru că ne concentrăm prea mult pe elementele care ne separă, nu reușim să descoperim mijloace care să ne ducă pe toți cu un pas înainte. Pentru că ne uităm în jur și vedem doar viitori clienți, dovedim că am ales deocamdată să trăim într-o paradigmă de genul eu împotriva tuturor.