Îl urmăresc pe Valter de ceva timp și mă bucur de aventurile lui cu trenul prin România. Dacă aș mai putea îndura frigul, nopțile nedormite și curățenia precară ca acum 20 de ani, aș porni un canal de YouTube dedicat exclusiv pentru Valter-spotting. E însă cumva mai comod să lași pe altcineva să îndure condiții de călătorie cu nimic mai bune ca pe vremuri pentru a-ți satisface nostalgia după mersul cu trenul pe la noi.
Și cum mă minunam de entuziasmul lui nedisimulat, am realizat că el de fapt documentează un moment din istoria acestei țări. Peste alți 20 de ani, când poate tot eu voi privi aceste clipuri, lucrurile vor sta poate altfel. Pentru a evalua cum ar putea să se schimbe situația, cred că putem pleca de la următoarele scenarii de viitor:
Scenariul 1: Va fi modernizată întreaga infrastructură feroviară, după principiul mai bine mai târziu decât deloc. Acesta este scenariul cel mai optimist și presupune o corecție de principiu a modului cum privim dezvoltarea României. Este tot mai surprinzător cât de convinși suntem că este posibil să vedem o dezvoltare fulminantă a țării cu investiții minime în transportul în comun și cu accentul pus pe acumularea banilor la nivel individual, nu la nivel de societate. Pentru a putea vedea modernizări majore în rețeaua feroviară ar fi necesar ca în următorii ani să înțelegem că e mai important să fim avuți ca societate decât ca indivizi. De ce? Păi, de exemplu, la ce te ajută că ai o casă cu etaj și două mașini dacă ești la 50 de kilometri de cea mai apropiată gară și la 10-20 de kilometri de prima stație de autobuz? Da, poate că mașinile pot ajuta punctual, însă nu pot să șteargă vulnerabilitatea comunității din care faci parte, fie că îți convine sau nu.
Scenariul 2: Nu se va face mare lucru, marea majoritate a investițiilor vor merge spre infrastructura rutieră: acest scenariu este pesimist și realist în același timp. Chiar dacă autostrada Moldovei va fi gata în totalitate până la finalul acestui deceniu, respectiv porțiunea dintre Cluj si Oradea, construirea legăturilor multiple între autostrăzile existente va dura aproximativ la fel de mult datorită reliefului și complexității soluțiilor necesare. Fără o prioritizare de principiu a sistemului feroviar, sistemul de autostrăzi ar putea berechet monopoliza atenția și finanțările dedicate infrastructurii mari timp de 1-2 decenii de acum încolo.
Scenariul 3: Se vor moderniza câteva magistrale mari, ceea ce va aduce o soluție de compromis și va ține România pe linia de plutire. În momentul de față se lucrează la coridorul feroviar european care va conecta pe teritoriul României Timișoara de Constanța printr-o linie de viteză mare (dar nu foarte mare) refăcută la standarde europene. Este posibil să se continue apoi cu modernizarea magistralei care ar conecta Bucureștiul atât de nordul țării, respectiv de Ucraina (dacă vor apărea finanțări europene), cât și de vecinii de la sud de Dunăre (dacă va crește gradul de colaborare între cele două țări). Astfel, s-ar crea o rețea minimă de transport pe șine prin care să se poată gestiona transportul național, dar mai ales cel internațional, fără a face din România o verigă slabă a infrastructurii europene.
De ce e important să apăsăm pe accelerație în ceea ce privește infrastructura feroviară? Deoarece transportul feroviar este mult mai sustenabil din punct de vedere financiar decât cel rutier. De exemplu, investițiile în material rulant (vagoane sau locomotive) se fac pe termen lung: orice garnitură achiziționată va fi utilizată timp de câteva decenii, iar operarea și mentenanța acestora vor garanta locuri de muncă pe toată durata lor de viață.
Însă infrastructura feroviară nu poate fi gestionată nici măcar de asocieri slabe între localități: datorită costurilor inițiale mult prea mari aceasta are nevoie de instituții de calibru superior pentru a putea fi coordonată. Din acest motiv consider infrastructura feroviară ca fiind un barometru al maturității unui stat. Așa cum am văzut, unii privați pot construi un metru de autostradă, în timp ce unele localități pot coordona șantiere de autostrăzi (recomand în acest sens o plimbare pe ciotul de autostradă care ocolește localitățile Cristian și Râșnov).
Căile ferate reprezintă totuși o provocare la un nivel superior. Apariția și extinderea acestora a fost unul dintre motoarele de dezvoltare și industrializare ale omenirii. Ignorarea acestora în următorii ani va conduce la o creștere economică fragilă, fără un fundament solid. Dacă vom alege soluții de compromis, adică nici casă de cărămidă, dar nici casă de paie, vom ajunge să avem fix ceea ce construim: un bordei din chirpici cu fațadă de palat și ziduri din lemn și lut. Depinde de fiecare dintre noi care purceluș alegem să întruchipăm în această metaforă.