“Ai inima prea mare?”, m-a întrebat profesorul de educație fizică la începutul clasei a noua. Tocmai ridicasem mâna pentru a semnala că sunt unul dintre elevii cu scutire medicală la materia pe care o preda acesta. Replica lui a stârnit râsul colegilor, însă eu eram liniștit pentru că jumătate din ei mă știau deja din ultimii 4 ani de școală.
Acest moment a fost unul dintre puținele contacte pe care le-am avut cu spiritul cazon. Genul acesta de sarcasm fără rezerve este fix cum îmi închipui comunicarea între șefi și subalternii din Armata Română. Percepția mea se bazează pe experiența mamei mele, care a lucrat câțiva ani ca asistentă medicală la o unitate militară.
Desigur că există primordial poveștile bărbaților din generațiile care au mai prins serviciul militar obligatoriu. Însă mama mea a putut confirma că lucrurile nu s-au schimbat nici după ce armata a devenit opțională. Cu toate acestea, săptămâna aceasta am spus unei colege de serviciu că m-aș înrola voluntar la nevoie, chiar dacă aparent am scăpat de obligația unei eventuale înrolări forțate.
La finalul liceului am fost confirmat ca inapt pentru serviciul militar în cadrul evenimentului anual de luare în evidență a noii generații de potențiali recruți. Bărbații știu la ce mă refer: este acea zi când erai luat de la școală și, după diverse probe, erai pus să te dezbraci în pielea goală de față cu toți colegii tăi pentru a fi inspectat de câteva asistente medicale. Sau cel puțin asta trebuia să se întâmple: eu nu a trebuit să intru în acea încăpere și nici nu am putut să îi întreb pe colegi cum a fost.
Deși acel moment era luat în derâdere, cu bancuri nesărate despre penisuri sfrijite și ego-uri de macho man distruse, avea un potențial traumatic enorm. Nu cred că o eventuală înrolare forțată ar putea să ferească tinerii de asemenea experiențe (pe cât e omenește posibil pe timp de război). Însă aceasta ar trebui să fie una din sarcinile de căpătâi ale Armatei Române.
Deși nu sunt în stare să car un rucsac cu echipamente militare pe parcursul unui marș, cred că ar trebui să fiu dispus să îi sprijin pe cei care pot face asta. Se spune că în război nu lupți pentru țară, pentru familie sau credință: când ești în prima linie lupți pentru cel din stânga ta și pentru cel din dreapta. Iar la finalul unui război devine mult mai clară diferența dintre cei dispuși să se sacrifice pentru ceilalți și cei dispuși să se sacrifice pentru funcții, bani sau putere.
Mă gândesc de ceva timp că nu înțeleg de ce avem atât de mulți bărbați luptând cot la cot cu mercenarii Wagner în Africa, dar atât de puțini care au mers în Ucraina. Desigur că avantajele financiare dictează o singură opțiune, însă în aceste condiții declarațiile patriotarde devin o contradicție în termeni. Calculele politice au oprit orice implicare a Armatei Române în conflictul dintre Rusia și Ucraina, dar nu pot înțelege de ce nu există măcar un dram de sprijin declarativ pentru vecinul nostru de la nord și est.
Cred cu tărie că cei care dau vina pe Ucraina pentru faptul că a fost invadată sau, mai rău, cei care își doresc o împărțire a teritoriului ucrainean între vecinii săi, sunt aceia care nu se văd apărând teritoriul românesc în prima linie. Pentru aceștia, prima linie este locul unde sunt trimiși “trădătorii de neam”, deoarece ei nu au cum să înțeleagă că prima linie e destinată eroilor. În orice cultură în care există o grijă sinceră pentru toți membrii comunității va exista o concurență acerbă pentru locurile limitate din prima linie a luptei.
Calculele electorale vor influența răspunsul inițial lipsit de entuziasm al României la îndemnul european de a suplini cu forțe armate proprii acolo unde NATO, respectiv Statele Unite, nu vor dori să intervină. Din experiența mea personală știu că e important să oferi cât ești în stare fără să te simți vinovat. Însă astăzi, pe sunetele de fundal ale exercițiilor de alarmă aeriană, e nevoie să purtăm această discuție fiecare cu sine: ce este acel ceva pe care l-aș putea oferi eu?