De veghe în scara blocului
Declinul umanismului românesc
Azi a trecut preotul ortodox pe stradă: a încercat să intre în curte, dar poarta era închisă. A bătut de două ori cu crucea de lemn din mâna dreaptă în cadrul porții, apoi a stropit peste poartă cu buchetul de busuioc din mâna stângă (cumva în ciudă), iar apoi a trecut mai departe. L-am urmărit de pe geamul de la bucătărie cu tristețe: oare doar atât mai au de oferit preoții în 2025? Apă sfințită, binecuvântări, onoarea prezenței preotului în casă?
Ieri am ascultat emisiunea lui Cătălin Stirblea dedicată protestelor profesorilor și am rămas cu un gust amar: majoritatea celor care au intrat în direct au susținut că protestele nu au nici o relevanță pentru profesori, fiind eventual doar un gest politic din partea sindicatelor din învățământ. O singură doamnă a încercat să explice motivele pentru care un cadru didactic ar merge la proteste, însă nu a făcut referire în acest sens decât la persoana ministrului educației.
Dacă ar fi să recunosc sincer ce mi-aș fi dorit să mă fac atunci când voi fi mare, aș răspunde preot sau profesor de țară. În ambele cazuri am avut momente în care am cântărit în mod serios opțiunea de a o lua pe una din aceste căi. În ambele situații, am fost sfătuit de oameni din interior să îmi caut propriul meu drum.
În vacanța de vară de dinaintea ultimului an de studii (mai exact, după începutul anului școlar și înainte de debutul celui universitar) am făcut practica pedagogică în orășelul meu natal, cu fostul meu diriginte. Umblam după el la ore ca un cățel, bucuros că pot să îl văd în acțiune din cealaltă parte: fusese profesorul nostru de engleză timp de patru ani și iubisem orele ținute de el. Nu puteam așadar învăța de la un maestru mai dedicat.
Mă bucur și acum de acel scurt timp petrecut cu el: nu a mai durat mult și am primit un mesaj prin care eram informați că decedase. Am ales să nu merg la înmormântare, căci voiam să îl știu așa cum îl văzusem ultima dată. Era deja un om înfrânt, care abia își mai ascundea alcoolismul, însă rămăsese un profesor desăvârșit.
Ar fi râs la această glumiță: era incredibil de amuzat de orice mic joc de cuvinte, mai ales dacă avea și un cuvânt murdar în el. Până la urmă, cu sprijinul lui am cumpărat jumătate de clasă câte un dicționar al argoului englezesc înainte să avem buletin. Voia să știm engleza cu bune și cu rele.
Cât am fost în preajma lui ca student-practicant, nu a îndrăznit niciodată să îmi spună ce să fac sau să nu fac: m-a luat sub aripa lui și a lăsat lucrurile să se întâmple. Și ceva s-a întâmplat: în una din zile, după ce încheiase o oră oarecare, m-a luat cu el în cancelaria școlii unde fusesem și eu elev în copilărie. Aceasta era goală, cu excepția unei persoane, fostul meu profesor se istorie.
Acesta din urmă s-a uitat curios să vadă cine intră, s-a bucurat sincer de ambele prezențe și a vrut să afle detaliile vizitei. Nu am apucat să termin fraza prin care îi explicam că sunt în practică pedagogică și am văzut cum i s-a schimbat expresia feței: proful de istorie era (și rămâne) opusul dirigului, respectiv extrovertit, impulsiv, lipsit de orice formă de diplomație.
“Tu vrei să te faci profesor?”, m-a întrebat el cu o privire care semnala dezamăgirea și cu un ton care sugera lehamitea. “Da!”, am răspuns ca o floricică, pentru că acesta era adevărul. Nu știu dacă am mai discutat ceva după aceea. Dar acea întrebare îmi răsună în urechi până astăzi.
Nu există o metodă perfectă de predare: unii profi îți arată subiectul în detaliu, alții te pun în dificultate cu întrebări bine țintite. Ambii vor să îți facă bine, deși poate că nu sunt siguri la finalul zilei dacă le-a ieșit. Proful de istorie l-a întrebat acum câțiva ani pe tatăl meu dacă el crede că a avut vreun efect pozitiv asupra noastră. I-am povestit acel episod din cancelarie și l-am rugat să i-l amintească profului de istorie cu prima ocazie.
Când eram mic nu voiam să mă fac profesor, ci preot-pilot de Formula 1. Până în ziua de azi înțeleg perfect de ce nu puteam să aleg ori una, ori cealaltă. Erau anii de glorie ai lui Senna, Mansell sau Prost. Erau anii când figura Papei Ioan Paul al II-lea împodobea toate gospodăriile și bisericile romano-catolice. Îmi place până astăzi să conduc, deși detest majoritatea șoferilor din trafic; îmi doresc în continuare să ajut oamenii, dar nu pot să văd o cale de a o face ca membru activ al vreunei biserici creștine.
La finalul facultății, după ce renunțasem la modulul pedagogic fix înainte de a absolvi ultimul curs din curriculum, am ales să împărtășesc unui preot faptul că simțeam de ceva timp o anume chemare spre preoție. Problema mea era că nu se simțea ca o chemare, ci mai degrabă ca o obligație. I-am explicat preotului că nu mă simt în stare să predic oamenilor dogma, nu credința, nu cred in ierarhia bisericească sau în separarea dintre clerici și laici.
Venind dintr-o familie mixtă, știam de mic chiar și faptul că diferențele dintre ortodocși și catolici sunt atât de neglijabile, încât doar o râcă istorică putea să mai țină cele două comunități separate. Văzusem preoți din ambele biserici care arătau respect confraților de altă credință, însă nu văzusem mai mult decât exemple personale. A intra în rândul preoțimii se simțea cu înrolarea pe viață în armată.
Preotul cu pricina a ascultat îndelung, iar la final mi-a spus fix opusul a ce credeam că voi auzi: mi-a spus că biserica romano-catolică a renunțat oficial la ideea că mântuirea se poate obține exclusiv prin credința în preceptele și doctrinele catolice. Calea propusă de biserică este considerată un drum sigur, însă este acceptată ideea că pot exista și drumuri individuale. Sfatul lui era să explorez ceea ce îmi spunea inima mea și, dacă ar fi să aleg drumul propriu, să o fac cu încredere.
Unde vreau să ajung cu aceste povești? Uitându-mă la preotul care bate la porți fără să fie primit sau la profesorii care protestează, fără a avea vreo cerere serioasă în afară de demisia ministrului educației, nu regret că am ales o altă cale. În același timp, simt o enormă durere văzând atâtea vieți dedicate unor scopuri nobile, însă irosite în activități atât de prozaice.
Undeva pe parcurs, generația mea s-a pierdut prin hățișurile istoriei, iar cei a căror misiune era să ne ghideze prin pustiu par la fel de pierduți ca restul dintre noi. Nu am vorbit cu mulți profesori sau clerici, însă nu cred că majoritatea ar putea spune că se simt împliniți în ceea ce fac. Și mai puțini ar putea să vină cu o idee ce ar putea face ca să se simtă mai împliniți pe viitor.
Îmi plac aceste două profesii pentru că în esență ele presupun discuții: ca să fii un preot sau un cadru didactic bun, ar trebui să cauți constant oportunități de comunicare. Însă dogma bisericească sau programa școlară sunt fundații pe care nu prea ai cum să construiești dialog, schimburi de idei, deschidere către alteritatea celuilalt. Din această cauză, atât preoții, cât și profesorii români seamănă mai degrabă cu agenții de vânzare cu amănuntul. Doar că aceștia din urmă sunt momentan cei mai sinceri cu ei înșiși și cu noi ceilalți.