Dacă ai putea să alegi pentru tine, ai vrea să te confrunți cu dubii sau să rămâi doar cu regrete? Fiecare va răspunde pentru sine, în timp ce eu voi încerca să creionez distincția dintre cei doi termeni, așa cum o văd eu. Voi începe cu un exemplu în care aceste două stări par a se amesteca deseori:
Traducerea în română a titlului acestei ecranizări a fost extrem de inspirată in simplitatea ei: „Îndoiala”. În tradiția juridică americană (și nu numai), îndoiala rezonabilă este un concept extrem de important, prin care se încurajează cuantificarea gradului de certitudine pe care îl percep persoanele care sunt în poziția de a da o sentință într-un proces penal (nu și civil). Din acest punct de vedere, filmul lui John Patrick Shanley evidențiază dificultatea de a rămâne imparțial atunci când ești parte dintr-un sistem care în mod tradițional nu pedepsește anumite acte criminale.
Îndoielile reprezintă un amestec de lipsă de încredere și de posibilă complicitate, deci un complex de dubii și regrete care se potențează unele pe celelalte. Așa cum văd eu lucrurile, dubiile sunt o manifestare a neîncrederii în propriile forțe, motiv pentru care acestea apar cel mai devreme. În schimb, regretele sunt posibile doar după consumarea faptului și vor ieși la iveală atunci când există un sentiment de vină.
Bătrânul Descartes așeza îndoiala ca fundament al gândirii. Aici deja putem vedea că nu e recomandat să confundăm îndoiala cu dubiile: Am dubii, deci exist! sună puțin trivial. Îndoiala în sine devine o condiție esențială a conștiinței umane care nu poate să cuprindă (intelectual sau emoțional) o realitate transcendentală.
Fie că e vorba de îndoială sau de dubii: acestea sunt produse ale unui act de gândire, având un caracter mai degrabă intelectual. Spre deosebire de acestea, regretele provin mai degrabă din sfera emoțională: ele sunt conectate la efectele complicate ale complexului rușinii, care poate varia nu doar de la o cultură la alta, ci și de la un individ la altul. Așa cum îndoiala conferă o profunzime existențială simplelor dubii, remușcările evocă întregul spectru de trăiri pe care le pot declanșa regretele.
Cred că există o tensiune culturală între tendința bărbaților de o anumită vârstă de a fugi de regrete și a femeilor din aceleași generații de a evita să se complice cu dubiile. (Aș vrea să spun că am plasat mai mult de o intuiție personală la baza acestei afirmații, însă nu este cazul.) Identitatea masculină este probabil până astăzi construită primordial pe principiul acțiunii, în timp ce aceea feminină este văzută ca fiind reflexivă. În egală măsură, partea emoțională este alocată primordial femeilor, în timp ce planificarea este văzută ca un apanaj al bărbaților.
Îmi place cum au fost exprimate aceste concepții paradoxale în muzica scrisă de artiști din generația mea. Byron cântă despre acea distanță emoțională între bărbat și femeie creată de predispoziția masculină spre meditație (o expresie contemporană a superbelor versuri „Iar te-ai cufundat în stele/Şi în nori şi-n ceruri nalte?” ale lui Eminescu). Cu aproape 20 de ani înaintea lor, Vama Veche compunea imnul bărbatului impulsiv, lipsit de orice viziune pe termen mediu sau lung. Imaginea caloriferului ca loc de depozitare al mărunțișurilor din care este compusă viața acestuia este extrem de vie, dar și de dureroasă.
Dacă identitatea masculină poate să varieze atât de mult de la un pol la celălalt, mai putem vorbi despre o identitate unitară în sine? Sau despre niște distincții principiale între genuri? Există așadar vreun sens în a separa dubiile de regrete?
Dacă ai avut șansa să le experimentezi pe amândouă, poate că vei fi de acord cu mine: merită să le trăiești, dacă apuci să înveți ceva din aceste experiențe. Mie unul mi-a fost toată viața groază de regrete: mi s-a părut întotdeauna că regretele pot fi evitate dacă te arunci în tot felul de situații fără să te gândești la consecințe. Dacă nu stăteai să te gândești prea mult, nu puteai să îți reproșezi că eșuaseși cu premeditare.
Dubiile au venit însă neinvitate: dacă regretele pot fi conectate cu rușinea, dubiile sunt un simptom al fricii. Nu am avut inițial un sistem de procesare al fricii (probabil fiind un produs cultural masculin stereotipic). Trăisem mult timp fără să conștientizez faptul că aceasta există în fiecare dintre noi.
Îndoiala a fost însă ceva ce am experimentat prima dată în ceilalți: în părinții mei, în apropiați, în străini. Nu știu dacă mai este așa, dar îndoiala era un stil de viață când eram eu copil sau tânăr. Oare?
Îndoiala, spre deosebire de dubii sau regrete, poate deveni atât o armă, cât și un instrument de autoapărare. Această superputere nu trebuie însă utilizată fără discernământ. Îndoiala este genul de armă care tinde să se întoarcă împotriva persoanei care o mânuiește, sub forma dubiilor sau a regretelor.