Tocmai am lăsat mașina în parcarea unui supermarket de sorginte germană. Am oprit lângă un vehicul care părea gol, însă atunci când am ajuns cu oglinda mea în dreptul oglinzii lui, am descoperit că ambele locuri din față erau ocupate. Tipul de pe scaunul șoferului s-a uitat cu coada ochiului la mine: avea o privire sictirită, așa că inițial nu am înțeles de ce nu m-a scuipat non-verbal decât cu manta.
Pe locul de lângă el era o tânără care s-a ridicat subit exact când am oprit: avea ochelari de soare, nu am putut decât să ghicesc o privire vinovată. Am plecat de la locul faptei gândindu-mă că România a ajuns departe, unii dintre noi încă speră să îl vadă pe Iliescu închis pentru crime contra umanității, în timp ce alții își petrec după-amiaza făcând sex oral într-o parcare (sper cel puțin să fi fost reciproc).
În mod normal, când cineva de vârsta mea povestește asemenea pățanii, toată lumea se așteaptă să fie preludiul unei predici cu privire la decăderea morală a tineretului, a poporului, a omenirii. Deși suntem la două generații distanță, cei că mine devin pe zi ce trece un fel de boomeri juniori (și pot confirma că pe bună dreptate). Nu am făcut niciodată sex în mașină, darămite într-o parcare publică. Și cu toate acestea, sunt cumva liniștit la gândul că prioritățile tinerilor par a se recalibra în direcția potrivită.
Apropo de activități care trebuie exersate reciproc, aș vrea să lansez o căutare națională pentru cea mai bună traducere a termenului feedback. Nu trebuie să fie un cuvânt care să poată suplini întreaga gamă de sensuri, mă interesează specific activitatea structurată de a oferi propria perspectivă unei persoane care o solicită în mod expres. Punctul de plecare nu oferă prea multe speranțe:
Poate că trebuie să inventăm un cuvânt nou care să definească punctul de intersecție dintre opinii și sugestii. Acesta ar trebui să vină sub formă de reacție, ceea ce definește un context anume, și ar trebui să includă în mod obligatoriu elemente de apreciere. În orice caz, cuvântul prin care vom traduce feedback trebuie de la bun început diferențiat categoric de simplele păreri pe care le emitem gratuit și nesolicitat, respectiv ar fi vorba despre un calup de informații pe care nu am putea să le calificăm la final drept: “Părerea mea!”
Bun, acestea fiind spuse, las apelul de căutare de noi traduceri deschis și mă îndrept către un aspect specific (cel puțin) culturii românești: la suprafață, aș putea să îl creionez ca o lipsă cronică de feedback (nu de păreri, ci de feedback); însă, în profunzime, intuiesc că e vorba despre o frică reală de feedback. Să începem cu simptomele: de ce spun că observ o lipsă cronică de feedback? Pentru că asta am experimentat în ultimele luni, încercând să îmi scriu lucrarea de disertație în administrație publică.
Atunci când încerci să scrii o lucrare academică după standarde de bun-simț, nu doar conform cu cele ale vremii (adică fără să plagiezi), te confrunți cu una din cele mai neplăcute stări omenești: vulnerabilitatea. Fiind prima mea încercare de a contribui în mod oficial la disciplina aleasă, mă simt ca un actor care urcă pentru prima dată pe scenă. Desigur că am mai scris și alte lucrări, inclusiv o licență; însă nu am mai fost niciodată în acest punct (perceput subiectiv că fiind culminant) al carierei mele academice. Iar după ce reușești să îți înfrângă toți demonii și toate vocile critice și scoți la iveală o sumă de pagini care pot fi luate cât de cât în serios, coborî în următorul nivel al iadului personal: nevoia de a cere feedback de la un cadru didactic abilitat.
1. Feedback înseamnă să spui mai mult decât “Nu știu!”
În procesul de elaborare a celei mai recente disertații m-am lovit așadar nu doar de vulnerabilitatea cu care se confruntă oricine încearcă să scrie ceva de la zero, ci și de lipsa completă de feedback: am scris timp de două luni prima parte lucrării, pe care am trimis-o profesorului îndrumător pentru evaluarea preliminară. Am așteptat aproximativ alte două luni pentru a trimite o nouă solicitare (parțial pentru că nu puteam crede că este în stare să nu îmi scrie nici măcar când a văzut mesajul). Atunci când am primit un răspuns, mi s-a spus sec că am fost repartizat la un alt cadru didactic deoarece tema aleasă nu era compatibilă cu specializarea celui pe care îl contactasem.
Bănuiesc uneori că modul în care scriu aceste postări ar putea transmite că sunt o persoană care se consideră supra-calificată în orice domeniu imaginabil. Însă, atunci când primesc un asemenea răspuns, mintea mea nu acceptă ideea că am scris o analiză a literaturii de specialitate atât de avansată, încât un cadru universitar cu titlu de doctor în palmares va fi intimidat și va cere ajutor de la o colegă mai competentă. Mai degrabă îmi voi aminti de acele momente când persoana din fața mea spune “Nu știu!” pentru a refuza orice formă de comunicare.
2. Lipsa de feedback nu este inofensivă
Astăzi am primit feedback pentru partea a doua a lucrării de la îndrumătoarea care mi-a fost repartizată. Îmi luase cam încă două luni pentru a crea un chestionar, a strânge răspunsuri și a elabora o analiză a rezultator practice. Acum două săptămâni i-am trimis o copie pentru evaluarea preliminară. Răspunsul pe care l-am primit astăzi, când am solicitat din nou un răspuns, a fost un smiley și mărturisirea că uitase de mine.
În tot acest timp m-am gândit cum să interpretez tăcerea (cel puțin de data asta am avut parte de o confirmare de primire imediată): în Germania se spune că dacă nu auzi nici o reacție de la celălalt înseamnă că totul este în regulă. Așteptarea nemților este să îți faci treaba bine, respectiv nu vei primi mai mult decât echivalentul unui “Danke!” formal dacă îndeplinești cu succes cererea celuilalt. O altă voce îmi amintea însă de fiecare dată că nu mai sunt în Kansas.
Înainte să primesc confirmarea că nu există încă nici un feedback, m-am gândit ce s-ar întâmpla dacă feedback-ul ar trebui să fie negativ. Nu știu mulți oameni care ar fi în stare să îmi ofere acest mesaj în mod sincer, direct, dar și empatic. Amânarea răspunsului este, în mod absurd, una dintre cele mai des întâlnite metode de a transmite o evaluare negativă sau un refuz categoric. Cealaltă metodă, la care mă aștept acum este evaluarea parțial pozitivă: un fel de model sandwich de oferire de feedback copiat din manualele de comunicare, dar care țintește să transmită subliminal că de fapt nu e îndeajuns de bine.
3. Cum să dai feedback ca o adolescentă de 15 ani
Nu doresc să îmi plâng de milă: sentimentul de împlinire pe care l-am avut când am terminat partea practică a lucrării nu va putea fi depășit de cel de la obținerea unei diplome. Însă ceea ce vreau să rămână astăzi în urmă este dubla vulnerabilitate cu care se confruntă studentele și studenții români (nu toți, dar mulți): ni se cere să ieșim din carapace, să ne asumăm rolul de specialiști, să urcăm pe scena celor deja consacrați și să oferim o contribuție originală. Iar atunci când ne uităm în spate pentru un sfat, nu găsim pe nimeni acolo.
Feedback-ul meu la adresa sistemului universitar este că e paralizat, asemenea sistemului sanitar, într-o epocă în care trebuia să te descurci, nu să te plângi (în mod interesant, “a te plânge” este una dintre modalitățile prin care unii înțeleg în mod greșit ideea de feedback). Principala abilitate pe care am obținut-o în Școala Românească încă înainte de a începe studiile a fost abilitatea de a mă descurca pe cont propriu, fără să mă aștept la sprijin de la cei din jur (profesorii fiind priviți în general mai degrabă ca obstacole, nu ca aliați). Atunci când elevul, respectiv pacientul, trebuie să se descurce pentru a putea obține serviciul public de care are nevoie, nu putem pretinde că instituțiile respective oferă un seviciu de calitate (de altfel, ce este trist atunci când ajungi student bătrân ca minebeste că realizezi că și profesorii sunt supuși aceluiași tratament, și ei/ele trebuie să se descurce în fiecare zi, descurcăreala fiind parte din fișa postului).
Însă lucrurile pot fi atât de simple: când aveam 15 ani m-am îndrăgostit de o colegă de clasă. Eram în clasa a noua, ea venise de la o altă școală din același oraș, eram așadar colegi doar de câteva luni. Îmi plăcea de ea pentru că era tăcută, retrasă, însă fermă pe poziții: nu era genul de fată care să fie curtată de orice băiețandru care se simțea mai bărbat în acea zi. Uitându-mă în urmă la acele zile mi-e greu să înțeleg, știind cât de imatur eram la acea vreme, cum s-a format această fascinație pentru o persoană care a dat dovadă de atâta maturitate de la o vârstă atât de fragedă.
I-am mărturisit mamei mele sentimentele pentru colega mea, ceea ce dovedește faptul că nu aveam nici cea mai vagă idee cum să o abordez. Mama mea i-a spus la un moment dat despre pasiunea mea tatălui meu, care s-a uitat admirativ înspre mine, dar nu a putut oferi nici un ajutor. Și atunci, mama a venit cu cel mai nebunesc scenariu posibil: să îi spun pe față ce simt, dar să fiu deschis la orice răspuns voi primi (și să fiu dispus să accept orice avea să îmi spună).
Nu știu cât mi-a luat să mă pregătesc pentru acel moment. Astăzi îmi doresc să fi ținut un jurnal în acea perioadă: oare cât de tare m-am îndoit de mine până când mi-am făcut curaj să îi spun? A fost o decizie de moment sau un întreg proces? Spun aceste lucruri cu un sentiment de mândrie în spate: cred cu tărie că aceste momente în care mi-am luat inima în dinți și m-am aruncat în necunoscut sunt cele mai valoroase experiențe pe care le-am trăit.
Nu mai țin minte decât că într-o seară am bătut la ușa ei fără să o avertizez că voi veni (din comportamentul meu de la școală nu ar fi ghicit ce urma să se întâmple). Mi-a răspuns mama ei și am rugat-o să îi transmită că aș vrea să vorbesc cu ea. Mama ei s-a uitat ciudat la mine, dar m-a invitat în hol și s-a dus să o cheme. Țin minte că a durat o eternitate până a coborât de la etaj și o secundă până am plecat. Dacă închid ochii, pot să călătoresc în timp: mă întorc deodată în acel hol strâmt și ascult tăcerea asurzitoare care amenința să mă copleșească în timp ce așteptam să vină.
Atunci când a coborât am încercat să folosesc cât mai multe cuvinte pentru a-i spune că simțeam ceva deosebit pentru ea. Nu planificasem momentul în detaliu și fix atunci realizam în timp ce vorbeam că se simțea ciudat să îi spun doar: “m-am îndrăgostit de tine”. Dacă simțisem că trebuia să bat la ușa ei pentru a sta de vorbă, realizam că ar fi fost oportun să am ceva mai mult de zis.
Aș vrea să pot spune că îmi amintesc ce am spus. Dar nu țin minte decât că ea a ascultat răbdătoare, cu un zâmbet cald pe buze, un zâmbet care pe mine unul mă încuraja. Iar apoi mi-a spus că apreciază că am avut curajul să îi spun, dar că are prieten și că nu crede că am putea fi împreună.
Am învățat de la o colegă de liceu ce înseamnă empatia, respectul și sinceritatea. Eu unul eram atât de rupt de realitate încât nici nu îmi pusesem problema să întreb în jur dacă e într-o relație, nu mai vorbesc de faptul că nu aveam curajul să îmi arăt sentimentele în sala de clasă. Însă răspunsul ei nu m-a făcut să realizez cât de gratuit fusese gestul meu, cât de simplu ar fi fost să îmi văd de viața mea în acea seară; am plecat de acolo împăcat cu gândul că fusesem tratat ca un egal.
Filmul acelei seri poate fi vizionat astăzi din foarte multe perspective: nu pot decât să vă ofer această clipă din viața mea la modul sincer și deschis și să mă încred în voi că veți avea compasiune pentru acel băiat care continuă să se arunce extrem de nepregătit în situații aparent simple, dar pe care nu le înțelege decât retrospectiv. Lecția pe care o extrag eu pentru mine este că lipsa de feedback din societatea românească vine și din cauză că, fiind învățați să ne descurcăm, evităm să ne arătăm punctele vulnerabile.
Tot ce putem să facem noi este să ne facem partea noastră. Dacă vă aflați într-un grup în care considerați fie că celorlalți nu le-ar păsa de acesta, ori că nu vă doriți să îl primiți de la ceilalți, am un singur sfat: fugiți! Nu aveți ce căuta acolo, ceva nu este în regulă, căutați un grup unde feedback-ul vine de la sine, fără instrumente sau obligații exterioare. Feedback-ul trebuie dat cu orice preț și în ciuda oricărui cost: