Întotdeauna am ratat cireșele de la bunicii mei din Vrancea. Școala se termina prea târziu — până ne încheiam noi socotelile cu viitorul nostru glorios, până venea concediul de vară al părinților (habar n-aveam pe atunci că toți părinții aveau nevoie de concediu în același timp), până reușeam să străbatem jumate de țară în Oltcit-ul nostru alb se coceau deja vișinele. Unii au struguri acri, eu aveam cireșe acre!
Era un element al ordinii naturale a lucrurilor: ajungeam prea târziu pentru cireșe și prea devreme pentru struguri. Desigur că mai erau cireșe în copacul înalt de la capătul apropiat al viei, dar se simțea de parcă trecuseră deja. Și puteai să te saturi de struguri chiar și în iulie, pentru că fiecare viță se cocea puțin altfel.
Sărbătoarea la care simțeam însă că luam parte era coacerea pepenilor. Bunica mergea în lanul de porumb care era deseori deja recoltat și verifica harbujii plantați printre știuleți. După o viață de crescut și ales pepeni, avea o mână impecabilă în a-l găsi pe cel mai copt.
De la ea știu că există mai multe feluri: cei cu coaja verde închis, care au un miez mai dens, și cei cu coaja deschisă la culoare, care pot ajunge să aibă un miez spongios atunci când sunt foarte copți. Aceștia erau preferații ei, pentru că miezul se simțea ca și cum ar fi un fel de vată de zahăr. Procesul de coacere părea similar cu cel al pâinii: din aluatul umed ieșea un miez pufos, aerat, ca o spumă de pepene.
Cealaltă slăbiciune a mea erau pepenii galbeni: din nou, printr-un proces îndelungat de selecție atentă, bunica ajunsese să aibă niște pepeni galbeni demențiali. Când mă gândesc la cât de puternică era aroma când îl gustai realizez cât de mult se apropia de aroma artificială de pepene galben din înghețatele pe care le găsim în magazin. Însă acolo aroma era pur și simplu naturală.
Tăierea pepenilor era un întreg ritual, ca și tăierea unei găini sau a unui porumbel. Toate măruntaiele își aveau rostul lor: dacă pepenele era deosebit, semințele erau păstrate pentru anul următor. La fel și la castraveți sau roșii. Iar cojile erau date la găini, care ciuguleau partea albă până făceau găuri prin feliile tăiate imperfect.
Mi-a luat mult timp să realizez că ar fi fost un gest atât de simplu să îi cer să îmi dea și mie din semințele ei. Aș fi putut să strâng o parte din sâmburii cireșelor pe care le mai prindeam în pom. Și aș fi fost atât de mândru să fi avut niște semințe de roșii. Mirosul lor când umblam printre vrejuri, căutându-le pe cele mai coapte, ar fi rămas prezent, nu doar o amintire care se decolorează de la un an la altul.
Cred că undeva în aceste experiențe se află originea nostalgiei pe care o simt de fiecare dată când se încheie luna iunie. Deși vara de-abia începe, eu simt că a trecut deja partea cea mai frumoasă. Nu îmi rămâne decât să sper că va fi o vară lungă, care să mă contrazică, să mă convingă că nu am avut dreptate.
Am fost la mormântul bunicilor de curând, în drum spre Brăila. Este greu de pus în cuvinte sentimentul pe care îl trăiesc realizând cât de mult s-au schimbat lucrurile. Am avut prea puține clipe împreună, nu am mâncat îndeajuns de multe cireșe, pepeni, struguri, roșii, găini sau porumbei.