Întâi a fost Delta Dunării, apoi Vama Veche; nu mai vorbim de Gura Portiței și, mai nou, plajele de la Corbu. Aș vrea să pot să spun ceva critic la adresa celor care caută în mod activ locurile de la capătul pământului, însă aș fi nesimțit. Pe cât de mult iubesc orașele cu personalitate, pe atât de tare mă atrag pustietățile: de exemplu, plaja Gura Oltului.
Am o mică obsesie legată de confluențele marilor râuri: așadar, nu am putut rezista tentației de a vedea locul unde Oltul se varsă în Dunăre. Se pare că nu am fost nici pe departe singurul: am găsit aici mai mulți turiști decât m-aș fi așteptat. Din acest motiv, am simțit că îmi permit să enumăr acest loc deosebit în aceeași postare cu alte locații deja consacrate la nivel național.
Locul unde Oltul se varsă în Dunăre este exact cum ți-ai închipui că ar trebui să fie: Oltul face un mic cot înspre dreapta, așa încât se varsă ușor contra curentului Dunării. Apele Oltului au o culoare mai cafenie, în timp ce Dunărea e verde-albăstruie. Pe malul drept e o pădurice de foioase, iar spre malul stâng al Oltului se vede o insuliță, care e de fapt mai degrabă o limbă de nisip.
Nu am stat mai mult de câteva minute. E genul acela de loc unde ori rămâi cât de mult poți, ba chiar mai mult decât ar trebui, ori fugi: But I have promises keep,/ And miles to go before I sleep,/ And miles to go before I sleep. Înainte să mă întorc am dat peste singura problemă serioasă a acestui turism haiducesc care prinde atât de bine la români: deșeurile. Nu știu cum anume am putea să ne educam unii pe alții ca să nu mai ajungem în aceste locuri ieșite din comun în ipostaza de stăpâni, ci mai degrabă de oaspeți.
Permiteți-mi un scurt excurs duminical: cred că a fi patriot înseamnă să lași orice petec de natură așa cum era înainte să ajungi acolo. Fiecare muc de țigară lăsat în urmă, nu mai vorbesc de absorbante, materii fecale și alte resturi absolut naturale, însă nelalocul lor în spații publice, toate sunt o dovadă de lipsă de sinceritate atunci când ne batem declarativ în piept cu privire la iubirea proprie (sau lipsa de iubire a altora) față de țara în care ne-am născut și/sau unde trăim.
Nu o să lungesc prea mult paranteza cu o analiză cost-beneficiu a celuilalt subiect controversat: anume dacă e bine să “dezvolți“ asemenea locuri sub pretextul că “le crești valoarea”. Dacă ar fi să îndrăznesc să ofer o soluție superficială, aș propune să se facă investiții minimale în canalizare și apă curentă (dacă se dorește exploatarea din punct de vedere turistic a unei locații), însă fără a se construi unități de cazare. Există un public nomad (în rândul căruia sunt mândru să mă bag și eu fără să mă fi chemat cineva) care va fugi imediat ce apar primele clădiri.
Ideea e să creezi iluzia de pustietate: în acest caz, am fost încântat să pot să bifez faptul că am atins unul dintre cele mai sudice puncte ale României. Dacă ești antreprenor, nu cred că vei înțelege care e faza pentru că nu e vorba despre ceva ce poți oferi tu, pe bani sau gratis. E ceva ce ori este, ori nu este acolo. (Unde acolo? Asta e întrebarea!)
În acest caz, acolo este localitatea Islaz, care mi-a adus aminte de satul bunicilor. Satul care mai exista până mai ieri doar în amintirea mea (cel real s-a schimbat mulțumită hărniciei oamenilor plecați în masă la lucru în străinătate) este încă aici, pe malul Dunării. Desigur că nostalgia e una dulce-amară. Nu le doresc localnicilor să trăiască într-o pseudo-realitate învechită, de la finalul anilor ‘80, care pare să refuze să se alinieze cu realitatea din jur.
Există un preț real pentru decizia de a nu transforma un loc prețios într-o destinație turistică. Așa cum există un preț la fel de greu de suportat pentru decizia de a deschide o comunitate turismului în masă. Nu mă simt în măsură să compar aceste două opțiuni, nici să declar una mai bună decât cealaltă. Este evident, sper, pe care o prefer eu.
Localitatea Islaz are câteva atu-uri neașteptate: aici a pornit Revoluția de la 1848 din Muntenia, o dată cu citirea Proclamației care ar putea fi prima încercare de codificare a unei Constituții în Principatele încă Neunite. După ce ai citit aceste lucruri în cartea de istorie, te aștepți (cumva natural) să dai peste un târg sau chiar un oraș. Este așadar aparent anticlimatic să faci un pelerinaj la Islaz în amintirea lui Bălcescu et co. Însă s-ar putea să regăsești ceva din acea combinație neașteptată de avânt intelectual într-un fundal bucolic în persoana proprietarei de la Pensiunea Giulia.
Ar mai fi și formația cu același nume ca și localitatea. Am auzit de ei datorită bărbosului Vasile și a sa utopie balcanică. Acum că am fost la Islaz pot spune cu mâna pe inimă că muzica face cinste locurilor.
