Moartea și forța gravitațională
O postare lejeră, de început de an
Dacă aș putea schimba ceva în jurul meu, dacă aș avea puterea de a modifica o lege fundamentală a naturii, chiar dacă nu aș ști care sunt consecințele acestei intervenții, aș alege să opresc motorul care generează forța gravitațională. Aș fi curios să văd ce s-ar întâmpla dacă gravitația ar dispărea pur și simplu. Mă întreb ce aș învăța despre mine.
Desigur, în primul rând am fi matorii dezintegrării atmosferei și, implicit, al ștergerii civilizației umane de pe fața pământului. Dar nu acesta este scopul interogării mele. Din acest motiv, aș alege să pornesc acest scenariu doar când toată lumea ar fi în siguranță.
Întrebarea mea e de fapt ce se întâmplă după aceea? Oare vom putea privi cum devin planetele sfărâmicioase, cum se sting stelele ca atunci când sufli în flacăra unei lumânări? Oare vom fi prinși în procesul de eliberare a atomilor de orice legătură moleculară?
Când eram mic, percepeam trecerea anilor ca pe un fenomen ciclic. Fiecare an adăuga un alt strat peste cele de dinainte, un nou inel către exterior, dar și o revenire la zilele de început. În mintea mea, la fiecare Revelion călătoream în timp către începutul tuturor lucrurilor.
Acesta este motivul pentru care nu am putut niciodată sărbători cu inima împăcată Anul Nou: această eternă buclă îmi amintea de ticăitul constant al ceasului sau de forța gravitațională, fenomene care nu acceptă excepții de la regulă. Orice am face, se pare că nu putem să ne îndepărtăm prea tare de trunchi. Cu fiecare an, ne îndepărtăm de momentul nașterii, însă, în același timp, revenim în mod regulat în același punct.
Mă întreb dacă viața unui om este o reflexie a existenței Universului: conform acestui articol din Wikipedia, ce nu este clar e cum va dispărea acesta, nu dacă va dispărea. Dacă stai să te gândești, există mai multe modalități de a muri, iar probabilitatea din spatele fiecăreia este strâns legată de modul cum se desfășoară filmul existenței. Iată un paradox pe care am putea să îl sărbătorim de Revelion: pentru că nu înțelegem exact ce e viața, nu avem cum să ne dăm seama ce se întâmplă când murim.
De ce ne chinuim, așadar? Nu știu voi, dar pentru mine începuturile sunt cele mai dificile: nu mă pot motiva să mă apuc de treabă dacă nu știu scopul și durata intervenției. După ce se pornește treaba, pare că devine din ce în ce mai ușor, căci poți să începi să îți dai cu părerea: ai tot mai multe elemente pe baza cărora să speculezi. Din acest motiv nu înțeleg de ce alegem în continuare un model ciclic—doar pentru că se reia circuitul anotimpurilor nu înseamnă că anul anterior s-a șters cu buretele.
Un alt semnal că modul cum structurăm timpul e lipsit de sens e faptul că trebuie să asignăm numere noi la anii noi. Sigur că nici acestea nu sunt complet inedite: a existat un an 2026 înaintea erei noastre, dar și un adevărat an 2026 de la naștere Universului, iar aceștia nu coincid. Suntem obsedați de numere, dar nu avem o problemă cu această lipsă de coerență.
E vina mea: nu am înțeles niciodată nici de ce ne serbăm zilele de naștere, nici de ce ne comparăm vârstele. Numărul crescător de ani nu spune în mod concret nimic altceva decât câte rotații ale Pământului în jurul Soarelui am experimentat. Iar Revelionul este doar o altă modalitate de a marca același moment, însă pentru toți la un loc: o zi de naștere colectivă, dar care și ea depinde până la urmă de modul cum calculăm anii.
Atâta timp cât ne învârtim în jurul unui ax central avem asigurată pseudo-independența de forța gravitațională. Asta nu înseamnă că ar trebui să fim tot timpul în mișcare: mai degrabă, cred că ar trebui să folosim momentele de repaus ca să ne împrietenim cu gravitația. Ea este prezentă indiferent de ce am alege să facem: ea face posibilă atât mișcarea, cât și lipsa acesteia.
Cum ar fi dacă acea sistare a gravitației pe care mi-am dorit-o la început ar afecta modul cum interacționează spațiul cu timpul? Dacă întreruperea ei ar duce la o ruptură fundamentală între aceste două dimensiuni ale realității? Pe cât de enervantă e, pe atât de importantă se arată a fi.
Asta ar însemna că de fiecare dată când scăpăm ceva din mână putem sărbători construcția fundamentală a Universului nostru. Fiecare farfurie spartă, toate monedele ce se rostogolesc sub pat și toate casele părăsite care se prăbușesc sunt o jertfă adusă fundației pe care se construiește existența umană (și nu numai). Ca să putem merge mai departe, trebuie să ne întoarcem în mod regulat la punctul de start.
Dacă aș putea schimba ceva în jurul meu, aș face cumva să nu fie doar zile și nopți: repetiția la nesfârșit a acestor două stări contradictorii mă face deseori să mă întreb dacă putem schimba ceva cu adevărat. Sunt convins că multe persoane au povești prin care dovedesc faptul că poate exista un rost în acest dans etern al Soarelui în jurul propriei umbre. Eu unul trebuie să accept faptul că nu am decât capacitatea unui fotograf: de a înregistra instantanee fără o legătură aparentă între ele.
În fața acestei repetiții fără sfârșit nu pot decât să construiesc infime modele ale unei utopii în care există iluzia alegerii unei direcții. Într-o lume a continuității, eu văd articulațiile dintre segmente, conexiunile dintre momentele, dar și necongruențele dintre elementele aparent identice. Realizez cu vârsta că am fugit atât de departe de matematică, încât am ajuns în acel loc unde imaginația și legile naturii încă nedescoperite se întâlnesc.
Dacă aș fi fost mai inteligent, dacă aș fi citit mai mult, dacă nu aș fi atât de obosit: poate că aș ști să apreciez această stare de fapt. Oricât aș încerca, nu pot să evit imaginile îngălbenite, mișcările previzibile, metaforele golite de sens. E greu să accepți că nu poți fi altfel în fața noului: atâta timp cât rămâi vechi, ești încă în anul care a trecut.