Urăsc sentimentul de oboseală: mintea mea îl percepe ca pe o neputință, deci nu îl acceptă ca pe ceea ce este cu adevărat. Și începe să caute modalități de a-l înfrânge. Am rezonat la maxim cu versiunea exagerată pe care Conan O'Brien si echipa sa au curajul să o lase să iasă la iveală în cel mai nou episod din serialul “Conan O'Brien Must Go”:
Am petrecut seara de duminică la vecinii noștri, printre altele explicând vecinului sensul cuvântului englezesc tantrum (a cărui definiție în română nu o cunosc și nici nu m-am obosit să o caut). Vecinul a ascultat răbdător, abținându-se din politețe să îmi amintească faptul că are doi copii preșcolari. “Probabil că cel mai simplu am putea-o numi o criză de nervi.”
Dar, de fapt, la mijloc este probabil tot o neputință percepută: neputința de a-ți exprima sentimentele care te animă într-un mod care te face să nu te simți ca și cum ai mai deține controlul. De exemplu: cum putem să ne recuperăm normalitatea după tot ce am aflat în ultimele 6 luni unii despre alții? Este aceasta o opțiune viabilă, chiar dacă ar depinde cursul leu-euro de asta? Cum putem continua fără să ne devoreze anxietatea sau depresia? Și, cel mai important, cum îți recuperezi mintea cea dintâi?
În mijlocul procesului de filmare al acestui episod, Conan a aflat că tatăl său tocmai decedase. După două zile, a trebuit să se confrunte cu faptul că și mama sa îl urmase pe acesta pe același drum. Nu după mult timp, a ales să își respecte promisiunea și a găzduit Oscarurile, deși în acea perioadă au început incendiile din Los Angeles, care îl vor forța și pe el să își abandoneze casa.
La scurtă vreme după aceea a primit premiul Mark Twain pentru comedie, iar a doua zi a plecat spre Austria pentru a încheia filmările pentru acest episod (vezi următorul clip pentru povestea completă, spusă chiar de el). Cel mai curajos lucru pe care l-am văzut din partea lui zilele astea a fost faptul că ales în mod repetat să discute despre aceste lucruri, deși sunt sigur că sunt dureroase. Altfel, ni se oferă ocazia să învățăm din greșelile lui.
Celălalt lucru pe care îl face de foarte mult timp este să își bată joc de el însuși. Nu este întotdeauna comic, însă uneori îi iese de minune. (Această scurtă recenzie ar putea fi scrisă chiar de el însuși.) Sunt ferm convins că este numit în mod intenționat Connor O'Brien în clipul de mai jos:
Conan și podcastul lui sunt una dintre ancorele care simt că mă țin în câmpul magnetic al ceea ce cred că înseamnă să fii uman. Este o atracție naturală, neforțată, autentică. Au existat crize și în trecut, unele au fost menționate în postarea anterioară. Recent simt însă că frizăm o criză morală: avem prea multe dovezi că poți spune orice, poți face oricât și nu ți se va întâmpla nimic rău. (Până la urmă, nu e bine să dorești răul nimănui, vero?)
Mă simt prea bătrân pentru a mai fi atras de ideea înființării unei utopii post-apocaliptice unde să se rescrie legile umanității. Dar probabil că nu ar trebui să fiu surprins că ideea în sine este la fel de atractivă că și acum 35 de ani, acum 80 de ani, acum 100 de ani și tot așa înapoi și înainte. Fiecare generație are dreptul să își încerce norocul la ruleta destinului istoriei (uneori chiar de mai multe ori).