Vine criza!
E a treia oară când aud acest avertisment în ultimii 15-16 ani. Și îmi aduc aminte că perioadele de criză au fost pentru mine cele mai intense și mai palpitante etape din viață. Crizele aduc multă suferință pentru cei vulnerabili, de aceea nu doresc să fac apologia lor. Însă un efect secundar pe care vreau să îl aprofundez este faptul că acestea au scos și creativitatea la iveală.
Perioada 2010-2015 a fost una extrem de dificilă. Fiecare român care era major în acea vreme are măcar o poveste de viață de atunci. Pentru mine ar fi senzația pe care am trăit-o când m-am întors acasă într-o seară, în primăvara lui 2010, și am găsit ușa spartă. Frustrarea pe care am trăit-o în săptămânile care au urmat m-a determinat să ajung la un pas de a-l da pe făptaș în judecată pentru daune materiale. Judecătorul de la procesul pentru dosarul penal care i se deschisese a fost însă cel care m-a făcut să realizez că hoțul nu ar fi avut de unde să plătească pagubele.
Imediat după ce România a fost cuprinsă de efectele tsunami-ului financiar pe care îl provocaseră instituțiile de investiții de pe Wall Street în toamna lui 2008, a explodat numărul de furturi și jafuri. Cu câteva luni înainte să mi se spargă apartamentul fusese un jaf armat la agenția BT din Mănăștur, mai exact la Big, zonă în care locuisem si de unde mă mutasem la puțin timp înainte de acest eveniment.
Aceste evenimente erau o manifestare a disperării pe care o aducea criza financiară cu sine: blocul de garsoniere în care locuiam nu era o locație premium, iar ușa mea era una dintre cele mai modeste de pe palier. Locuința mea fusese spartă fix pentru laptopul și aparatul foto pe care le-a luat: un câștig prea mic pentru doi ani cu executare pe care i-a primit hoțul în prezența mea.
Însă nu aceasta este povestea cea mai pregnantă din acea perioadă: amintirile mele cele mai puternice de atunci sunt legate de Boiler Club. Așa cum spune și unul dintre cei doi Plump DJs, nu am căutat în mod expres acest club și nici muzica sau experiențele pe care mi le-a oferit — am avut doar norocul să fiu în Cluj în acea perioadă și să fiu curios să văd care e faza cu Fabrica de Pensule.
Puteți vedea în articolul celor de la Designist cum arăta Boiler pe lumină: vă spun sincer că nu recunosc locurile din fotografii: ďe fiecare dată când am ajuns acolo era deja noapte. Intrarea se făcea pe o ușă mare de metal care îmi amintea de ușile de la termocentralele din cartierele post-comuniste (aveam și noi una în orașul natal în spatele blocurilor). Spațiul de la parter (nivelul solului) era mic și înghesuit, așa încât te grăbeai (în mod paradoxal) să cobori la subsol pentru a putea respira puțin.
Pentru a ajunge la subsol se cobora pe o scară de metal oarecum în spirală (nu mă pot baza pe memorie dacă vreau să reconstruiesc o imagine aproximativ veridică). O dată ajuns la subsol erai deodată conștient că te găseai într-o gaură în pământ (râdeam deseori pe vremuri că Boiler este transpunerea în realitate a expresiei hole in the wall). Însă jos era muzica, așa că uitai repede și unde, și când te aflai acolo.
Muzica a fost motivul principal, dar și cel secundar, pentru care am mers în Boiler. Acolo am descoperit că am o slăbiciune de care nu știam pentru muzica electronică. Acolo am ascultat prima dată muzică trap (și mi-a plăcut). În mod bizar, după ce s-a închis, nu am mai continuat pe aceste traiectorii muzicale: realizez acum că aș fi putut fi puțin altcineva dacă ar mai fi rezistat o vreme.
Nu era singurul local shabby chic din Cluj: ori atunci, ori mai încolo, am frecventat atât Shelter, cât și Atelier. A fost multă vreme această modă boemă în localurile faine din Cluj: muzica, atmosfera, compania țineau loc de design interior. Și compensau pentru faptul că scena muzicală clujeană nu deborda nici atunci de prea mulți investitori cu buzunare adânci. În consecință, ne bucuram de existența acestor localuri DIY (do it yourself, ca mobila IKEA).
Este ușor să crezi că sunt nostalgic după acea perioadă în care eram mai tânăr, mai dispus și mai capabil să pierd o noapte întreagă în oraș, mai puțin sensibil la muzica tare și fumul de țigară (vă puteți închipui că în acea perioadă încă se fuma în localuri?). În mod bizar, simt că o dată cu trecerea timpului mă deschid și mai mult către muzică nouă. Sunt mai dispus să experimentez decât eram atunci. Însă mă întorc la acea perioadă pentru că a fost doar un scurt interludiu până la următoarea criză.
Colectiv a fost locul unde au murit din motive greu de înțeles zeci de tineri. Colectiv a fost motivul pentru care a căzut guvernul condus de Victor Ponta și a fost instalat un guvern tehnocrat condus de Dacian Cioloș. Colectiv a fost veriga cea mai slabă dintr-un lanț al slăbiciunilor din care făcea parte si Boiler.
Imediat după tragedia din București, clubul din Cluj, asemenea multor alte localuri din țară, a fost închis temporar (iar apoi definitiv). În lumina experienței câștigate prin moartea inutilă a tinerilor din Colectiv am realizat cu toții că o locație ca Boiler nu mai avea cum să existe.
Uitându-mă în urmă, știu că nu am avut nici o clipă impresia că voi muri în Boiler. Eram conștient că acea coborâre pe scara de metal către clubul propriu-zis semăna cu o coborâre în iad, însă nu pot pretinde că am putut prevedea pericolul pe care ni-l asumam. Apreciez așadar faptul că proprietarii clubului și-au asumat în mod matur ireversibilitatea situației, așa cum apare descris în mai multe ziare ale vremii.
Trebuie să recunosc faptul că, după ce se petrecuse în Colectiv, nu aș mai fi putut călca în Boiler: mi s-ar fi părut nu doar un gest nesăbuit, ci și lipsit de respect. Până pe 30 octombrie 2015 avusesem scuza că eram tineri și ignoranți. Începând cu 31 octombrie 2015 eram deja alți oameni.
Este posibil să supăr pe unii sau pe alții cu aceste povești: fie voi părea lipsit de empatie pentru că menționez evenimentele de la Colectiv printre clipuri cu muzică și distracție; fie voi fi pasibil de acuzații de deturnare a poveștii Boiler dintr-un local excepțional într-o capcană care nu a avut ocazia să facă victime. Vă amintesc faptul că am început această postare de la ciclicitatea crizelor: din cauza acestor experiențe pe care le-am acumulat am ajuns la concluzia că e greu să separi binele de rău, așa cum e aproape imposibil să desparți viața de moarte.
Dacă te uiți în urmă, vei observa rădăcinile crizelor adânc înfipte în vremurile de “normalitate” de dinaintea lor. Dacă te uiți în față, vei vedea schimbările pozitive extrase din sacrificiile impuse de crize. Existența noastră este un continuum de schimburi în vederea schimbării inevitabile. În urma acelei tragedii din 2015 am pierdut Boiler Club, însă am câștigat /Form Space (unde mi-am petrecut o bună parte din timpul liber până a venit următoarea criză).