Sapolsky versus liberul arbitru
Note de lectură
Am ajuns la jumătatea cărții “Determined” de Robert Sapolsky și sunt convins că aceste este un tip rezonabil: ce am înțeles până acum este că liberul arbitru nu poate apărea dacă nu sunt eliminate constrângerile biologice (moștenirea genetică a fiecărui dintre noi), sociale (moștenirea civilizației, comunității și familiei noastre), emoționale (modul cum ne-am dezvoltat ca indivizi) sau societale (construirea unui cadru al realității care să prevină situațiile limită, adică situații în care să nu fim constant forțați să reacționăm doar instinctiv).
Altfel spus, ce iau mai departe este ideea că e absurd să susții că există liberul arbitru atâta timp cât nu există situații în care să îl poți exersa. Trebuie să îi dau dreptate lui Sapolsky: e nedrept să “acuzi” oamenii de liber-arbitru în decizii unde au acționat de fapt deterministic. Societatea noastră are, și aici, tendința de a trata cam superficial modul cum aplicăm un concept extrem de complex.
Liberul arbitru este, în acest sens, mai degrabă o obligație decât un drept: așa cum atunci când ai carnet de conducere ești responsabil din punct de vedere legal pentru acțiunile din trafic, oamenii cu liber arbitru sunt responsabili de toate deciziile lor. Din păcate, liberul arbitru rămâne o condiție prezumtivă, pe care societatea nu o verifică și pe care marea majoritate a populației nu o contestă (mă gândesc aici că ar fi nevoie de o opțiune de abținere în anumite momente, pentru că o decizie forțată nu poate fi considerată în totalitate liberă).
Când am început să citesc lucrarea “Determined”, am sperat să dau măcar peste un capitol care să trateze liberul arbitru din perspectivă teologică (si încă mai e timp să fiu surprins în acest sens):
Pe parcurs am ajuns să înțeleg că nu e corect față de Sapolsky: el nu este un teolog, motiv pentru care presupun că nu va vrea să intre cu bocancii în domenii pe care nu le stăpânește. În schimb, ce își propune și reușește să facă este să îi corecteze pe cei care, fără a stăpâni pe deplin anumite concepte, încearcă să le folosească pentru a susține existența liberului arbitru. Respect genul acesta de stăpânire de sine, care arată că Sapolsky nu are nimic principial împotriva idei de liber arbitru, doar nu a avut contact cu un argument îndeajuns de bine construit pentru a-l face să aibă dubii serioase.
Nu în ultimul rând, citind lucrarea sa, am început să mă întreb de ce e important pentru mine să existe liberul arbitru? Dacă e să fiu sincer, mi-aș dori ca acest Univers să fie un mecanism infinit de bine calibrat, în care să nu fie loc de libertate. Obligația pe care o aduce cu sine asumarea liberului arbitru (chiar dacă nu există) este de-a dreptul obositoare: atunci când iei în calcul că ar exista liber arbitru nu poți să nu investești mai mult timp și nervi în anumite decizii decât ar fi probabil nevoie.
A trăi cu posibilitatea unui liber arbitru te forțează să cântărești riscuri, să evaluezi scenarii alternative, să codifici experiențe și, mai ales, eșecuri, pentru a putea să le eviți în circumstanțe viitoare. Efortul științific mi se pare a fi în sine unul dintre pilonii de bază al acestui crez în libertatea umană de a decide ceva, oricât de mic, cu privire la propria soartă. Dacă nu aș crede în posibilitatea liberului arbitru, nu aș mai vedea rostul științei: oare are rost să îi explici hamsterului cum funcționează roata pe care o pune în mișcare pe tot parcursul scurtei sale vieți?
Idealul libertății a virusat societăți totalitare de la peștera lui Platon încoace. Curajul de a face lucruri care puteau eventual să conducă la anihilarea unor indivizi, însă la eliberarea altora, nu mai este atât de necesar în societățile dezvoltate ale secolului 21. Liberul arbitru este, dacă ar fi să minimizăm la maximum efectele sale, o profeție care se auto-împlinește. Desigur că rămâne important cine decide direcția în care se îndreaptă efortul acesta de reiterare idealistă: determinismul lui Sapolsky poate deveni un adevărat labirint al realității obiective.