Ca să ajung de la Brăila la Islaz am traversat întâi BR ușor pe diagonală, apoi IL de-a latul și CL de-a lungul. Nu zic nimic de IF: eu tot drept Sectorul Agricol Ilfov îl știu. Dacă ești județ separat, de ce nu ai și o reședință de județ proprie, Ilfov? Nu vi se pare și vouă că interacțiunea dintre București și Ilfov pare a fi un fel de relație tip friend with benefits?
În orice caz, am trecut mai apoi prin partea de nord a lui GR, pentru a descrie o ipotenuză aproape perfectă de-a lungul drumului ce unește punctele principale din TR. În Alexandria nu am oprit deloc (prea aproape de București), în schimb am stat puțin în Turnu Măgurele. Dar fie că am privit oamenii prin parbrizul mașinii, fie că am coborât printre ei (glumesc!), trebuie să vă spun că nu mai înțeleg de ce până mai nou Liviu Dragnea era prototipul teleormăneanului din mintea mea.
Am văzut aceiași oameni în Alexandria ca în Cluj sau Iași: părinți tineri cu copii mici, oameni în vârstă cu o privire pașnică, familii care stăteau la coadă la gogoșele (în Turnu Măgurele!). Da, se vede că orașele din sud nu au primit aceeași proporție de investiții private, nu se bucură de venituri egale cu alte zone sau de la fel de multă atenție din partea statului. Și se vede și cum autoritățile locale au încercat să compenseze aceste lipsuri într-un mod care m-a surprins: în Alexandria sunt două semafoare la fiecare trecere de pietoni, unul pentru cei care merg pe jos, iar altul pentru cei pe bicicletă. Câte doi stâlpi pe fiecare parte a drumului, respectiv patru stâlpi pentru fiecare trecere de pietoni: modern sau inutil? Decideți voi!
Afiș electoral găsit în Turnu Măgurele
Rămân la ideea că ar trebui să creăm niște mega-județe în partea de sud-est a țării: BR+GL, IL+CL, GR+TR și, desigur, TL+CT. Nu am citit nimic pe această temă, tocmai ca să pot să îmi dau cu părerea nestingherit. De exemplu, care e faza cu două județe în Dobrogea? (scuze că abuzez de referiri la Seinfeld!)
Ideea e că statutul de reședință de județ nu mai aduce îndeajuns beneficii pentru un municipiu de talie medie: atâta timp cât statul nu va veni cu o strategie de re-industrializare a fiecărui județ în parte, CJ (adică consiliul județean) pur și simplu nu are prea multe de făcut în aceste județe. Nu e nevoie neapărat să facem economie la numărul de bugetari, ci să îi distribuim mai practic: de exemplu, dacă Brăila ar deveni reședința de mega-județ, Galați ar putea fi reședința unei Agenții a Dunării de Jos (care exista pe vremuri fix acolo și care, dacă mai există, să îi fie rușine că nu face nimic vizibil pentru noi, cei care iubim sincer și fără rețineri Dunărea!).
Constanța ar fi reședința de mega-județ dobrogean, iar Tulcea reședința unei Agenții a Deltei Dunării (care știm că există într-o formă sau alta și a fost deja de mai multe dăți un exponent de vază a corupției de la nivel național). Oricum, lucrurile se pot regla simplu și realist: asta dacă nu am avea acel spirit de caliceală care ne obligă, dacă tot am comasa județe, să credem că vom “economisim” din costurile de personal cu angajații bugetari.
Amintiri din copilărie
De ce să plătim oameni competenți care să gestioneze instituții relevante în secolul 21 când putem să reducem aparatul de stat la un minim de avarie și să ne vedem nestingheriți de “afaceri”? În anii ‘90 antreprenorii erau numiți “bișnițari”: poți să scoți românii din anii ‘90, dar nu te poți aștepta să renunțe la spiritul “antreprenorial”. Până la urmă și actualul președinte a recunoscut că este bișnițar-in-chief.
Imediat ce am trecut de alegeri am ales să mă deconectez de la emisiunile de știri. Excursia prin sud-estul țării m-a ajutat să mă reconectez la realitatea frumoasă din jurul nostru. Îmi doresc schimbarea la fel de mult ca toată lumea. Dar știu că nici măcar nu putem fi siguri că vorbim despre același lucru.
Singurul lucru pe care l-am învățat în ultimele luni este că o să fie bine — așa rău cum va fi. Suntem prinși într-un fel de amorțire, motiv pentru care când a venit un nene și a predicat “trezirea în conștiință” a luat foc jumătate de țară. Însă nu este o amorțeală a conștiinței naționale: pe această o exersam chiar mai mult decât e nevoie.
Problema pe care o văd oriunde ajung e alta. Atunci când ne întâlnim, vorbim doar platitudini; atunci când ne cerem drepturile, cerem doar mărunțișuri; atunci când visăm, ne închipuim un viitor care seamănă identic cu trecutul. Vrem schimbare, dar sperăm să nu se schimbe nimic!