Cred că ne îndreptăm spre o criză de conștiință: știu, tocmai te pregătești să treci peste această postare. Dar fă-mi o favoare și investește 5 minute în acest text — promit să nu le irosesc.
Am dezvoltat obiceiul să trimit e-mail-uri atunci când îmi place ceva, când mă deranjează sau mă șochează lucruri (nu doar prin Substack). De exemplu, recent am trimis un e-mail la mai multe instituții publice și de presă cu privire la acest monument dedicat printre alții criminalului de război Ion Antonescu. Am primit doar un răspuns de la o adresă MAI, fără text, doar cu un atașament în format .JPG pe care nu am avut curajul să îl deschid. A ajutat la ceva să lucrez în corporație: știu cât de periculos e să deschizi atașamente de la adrese în care nu ai încredere.
După câteva zile, am început să mă întreb de ce trăiesc în frică de când am scris acel e-mail: frică să fiu hackuit, frică să fiu găsit pe net și hărțuit, frică să mi se otrăvească animalele de casă. E ceva mai mult decât anxietatea mea nativă care face din orice situație un scenariu de coșmar; așa cum nu e doar o reflexie a nivelului extrem de scăzut al așteptărilor pe care le am de la instituții precum Poliția Română, CNCD, primăria sau Consiliul Județean. De fapt, nu am încredere că am reușit, după 35 de ani, să ne recăpătăm o doză minimă de umanitate.
Bun! Dar ce înseamnă umanitate? O vă spun ce nu înțeleg prin acest concept: nu cred că a fi uman înseamnă să vezi întotdeauna dreptatea ambelor părți. A fi uman înseamnă să gândești dincolo de dreptate, căci faptul că am sau nu am dreptate într-o speță nu îmi va ține de cald sau de foame. Dintr-un motiv sau altul, mulți dintre noi am rămas cu acest reflex de a considera că atunci când suntem martorii unui accident cu victime trebuie să luăm poziția lui Dumnezeu și să împărțim dreptatea în mod obiectiv.
Nu sunt de acord cu această poziție nici când este susținută de Poliția Rutieră. Nu am avut neplăcerea să fiu implicat în accidente, însă știu că atunci când acest lucru se va întâmpla, nu mă pot aștepta la o atitudine umană din partea polițiștilor. Demilitarizarea de la Ministerul de Interne a fost procesată într-un mod dubios: aparent poți scoate Poliția din armată, dar nu poți scoate armata din Poliție. Dilema este una serioasă și merită o analiză separată.
A fi uman nu înseamnă nici să îți neglijezi orice urmă de rațiune atunci când latura emoțională tinde să preia controlul. Există un umanism de factură balcanică care consideră că emoțiile nu trebuie controlate: dacă îmi vine să te bat, te bat, dacă îmi vine să te sărut, te sărut. Rațiunea este privită cel puțin cu suspiciune, oamenii rezervați sunt dubioși, lipsa de emoții e văzută ca dovadă a unui caracter meschin și rece.
Revenind la exemplul cu accidentul cu victime, în situații dramatice pe lângă Poliție ne putem aștepta la un cor de bocitori și bocitoare, comentatori profesioniști de tragedii și clevetitoare de serviciu: anumite discuții își au timpul și locul lor, însă noi alegem instinctiv să punem carul în fața boilor în momentele critice. Ne lăsăm copleșiți de emoții și facem din asta mai apoi o scuză, ne tratăm propria empatie prost manifestată cu și mai multă (auto)empatie.
Excesele din ambele direcții nu ajută — un cui nu scoate pe altul decât uneori, în construcții. Lipsa de umanitate se tratează cu emoție moderată de rațiune, iar excesul de umanitate cu rațiune moderată de emoții. Cum vi se pare discuția până acum?
Așa, păi atunci hai să intrăm în ochiul furtunii: am văzut recent o imagine care mă bântuie de atunci încoace, deși îmi este clar că lucrurile de abia încep să o ia razna. Acea imagine este a primului ministru israelian avertizând anumite guverne occidentale că se poziționează de partea greșită a istoriei. Nu contează în această discuție nici contextul punctual, nici cel mai larg. Pentru că imaginea în sine spune tot ce e de spus: cel care întruchipează tot ce este greșit în acțiunile statului Israel (nu tot ce face statul Israel, doar ce face greșit) se erijează în autoritate morală fără pic de reținere. Apropo, știm că acest domn supranumit Bibi este un sofist profesionist pentru că el susține cu toată convingerea faptul că nimic din ce face statul Israel în Fâșia Gaza nu este greșit (respectiv, argumentul său ar fi că din cauza atacului odios al organizației Hamas, aparatul defensiv israelian are cec alb în ceea ce presupune moralitatea acțiunilor care vin ca răspuns la crime împotriva umanității, chiar și dacă acestea ar putea fi la rândul lor catalogate drept crime împotriva umanității).
O ultimă dată ne întoarcem la exemplul cu accidentul cu victime: dacă cei din mașină mea sunt victimele accidentului și doar eu am scăpat cu viață, am câteva opțiuni legate de ce urmează să fac. Pot să mă încred în procedurile legale sau pot să semnalez faptul că partea celui care are vina morală pentru accident deține instrumente prin care va distorsiona acest proces. Pot să îmi iau dreptatea în propriile mâini și să îi iau din elementele care îi oferă o poziție dominantă sau pot să mă asigur că nimeni nu va mai omorî vreodată alți oameni la volan. Ever.
Tot ce trebuie să reținem este că nici victima, nici făptașul, nici Poliția și nici martorii nu pot fi judecătorii accidentului. Asta nu îi împiedică de la a încerca să dea dovadă de cât mai multă umanitate, respectiv cât mai puțină inumanitate. Nu vreau să merg mai departe și să mă hazardez să ofer definiția umanității: exemplele negative sunt o metodă bună de a circumscrie aria unde cred că o putem găsi, fără a intra în detalii precum semnalmente, preferințe sau alte variațiuni pe aceeași temă.
Procesul activ de căutare face parte din farmecul acestei povești: oricâte definiții am formula, întotdeauna vom avea motive să le ignorăm și să mergem mai departe. Esența acestei postări este că nu mai pare a fi încurajată căutarea, trăim într-un epocă în care ne mulțumim cu ideea că am împlinit profeția, am atins punctul terminus, nu mai e nimic dincolo de orizont. Aș vrea și eu să mă pot opri, să pot să cred că am ajuns la finalul istoriei, toți suntem bine, am înfrânt forțele răului, paradisul e după colț, nimic nu ne mai poate face rău, leul va dormi lângă miel, am îngropat securea războiului, hai să fumăm pipa păcii, suntem toți o comunitate, nu mai sunt granițe, ne-am vindecat de rasism, războiul e pace, dictatura e democrație, încrederea în sine e adevărul adevărat, violența e iubire, ignoranța e măsura reală a umanității din noi.
