Veșnic vulnerabil
Scurt tratat de mulțumire cu mai puțin
Nu știu cum să recomand podcastul Prea sărac astfel încât să vă fac să înțelegeți că nu e despre unii dintre noi, ci despre noi toți. Deși am avut norocul să nu trebuiască să trec prin toată panoplia de încercări pe care le descrie jurnalista Andreea Vîlcu, nu pot pretinde că nu am fost afectat atât pe moment, cât și pe termen lung de situația economică dezastruoasă din anii ‘80, ‘90 și chiar 2000 (care s-au încheiat cu a doua cea mai mare criză financiară din ultimii 100 de ani). Ca să știm de unde plecăm, la testul propus de Andreea la începutul videoclipului de mai jos am obținut +2.5: ai mei au plecat doar când terminam facultatea, însă pot spune că distanța are efecte negative la orice vârstă.
Am știut că ceva nu e în regulă cu mine înainte să am ocazia să îmi gestionez banii proprii. Când eram copii, bunicul din partea tatălui a lucrat câțiva ani în Germania. Venea acasă doar de 2 ori pe an, însă când venea aducea o cantitate enormă de bunuri. În săptămânile de după ce se întorcea, aveam ciocolată și gumă de mestecat pe săturate, însă eu nu mă puteam sătura. Țin minte cum mâncam o tabletă de ciocolată în maximum 10 minute sau cum băgam guma de mestecat în gură lamă după lamă până când terminam tot pachetul.
Această experiență s-a perpetuat atunci când am început să muncesc: copilul care aștepta cu sufletul la gură venirea bunicului (nu doar, dar și pentru cadouri) aștepta mai nou salariul, iar frenezia cheltuirii acestuia în prima săptămână nu se deosebea cu nimic de modul cum îmi terminam portia de dulciuri mult înaintea fratelui sau verișorul meu. Dacă aș încerca să explic ce trăiesc în acele clipe, aș spune că se simte ca un deficit perpetuu, pe care apuc să îl umplu din când în când, dar care se întoarce mult prea repede, ca și cum ar fi de fapt status quo-ul. Astfel, motivația care încă mă ține în priză este credința că voi trăi acel moment în care să aduc deficitul înspre zero: acela este și momentul în care voi putea începe să economisesc.
Privind la rece, știu că vorbesc și mă comport cel mai probabil ca un sărac cu pretenții. Nu asta e însă dilema fundamentală pe care o am; mai degrabă, am ajuns să mă întreb dacă este un lucru atât de rău să fii sărac. Andreea Vîlcu vorbește despre acel tip de sărăcie care te împiedică să ai lucrurile de bază, de unde și titlul “Prea sărac”. Eu însă mă întreb dacă nu ar fi realist să îmi asum motto-ul “veșnic vulnerabil”.
Cel mai sărac din încăpere
Am auzit cândva la cineva vorba: Fii cel mai prost din încăpere. Mi-a plăcut extrem de mult pentru că sunt o fire curioasă: în copilărie, în perioadele lungi dintre revenirile bunicului acasă, cotrobăiam prin toate dulapurile din casă în căutarea dulciurilor. Uneori dădeam peste bani ascunși de ai mei printre lenjeriile de pat (contul lor de economii), dar nu mi se păreau interesanți. Eu eram concentrat pe dulciuri și nu mă opream până nu găseam ceva.
Pentru o perioadă extrem de lungă de timp, nu am fost însă confortabil cu ideea de a fi cel mai sărac din încăpere, tocmai pentru că știu prea bine cum se simte acea ipostază. Unul dintre mecanismele de supraviețuire pe care le-am învățat toți cei care am crescut în principal în anii ‘90 și 2000, când au apărut bunuri de consum (în raport invers proporțional cu resursele financiare ale părinților), a fost să arătăm mai înstăriți decât eram. Asta presupunea să găsești ceva la ofertă sau să ai grijă exagerată de ceea ce deții: până în ziua de azi mă învinovățesc dacă nu am grijă de obiectele pe care le folosesc.
Lucrurile au început să se schimbe pentru mine doar după ce am început să lucrez, iar ai mei au reușit să se acomodeze cu străinătatea. Atunci am luat o decizie personală pe care nu am regretat-o niciodată: am decis să nu îmi iau nici casă, nici mașină, ci să îi rog să îmi dea lunar niște bani pentru a putea să trăiesc fără să aleg între facturi și mâncare. Am ales acest drum pentru că simțeam deja că nu mai făceam față, respectiv obosisem să mă prefac că e totul în regulă când de fapt era surprinzător de rău.
După 12 ani de școală, patru ani de facultate și un master în Germania nu reușisem să obțin mai mult de un serviciu care îmi plătea chiria și cheltuielile. Mesajul pe care îl auzeam din jur era că trebuia să fiu recunoscător, căci mulți alții fuseseră nevoiți să se întoarcă în localitățile de baștină pentru că nu aveau nici atât. Și adevărul e că aș fi putut liniștit face asta, având în vedere că acasă era un apartament gol, care nu ar fi costat decât întreținerea și utilitățile. Mă uimește faptul că nu am luat niciodată în calcul scenariul de a mă întoarce acolo: planul meu de rezervă în primii ani de muncă era să mă fac ospătar în Italia dacă nu aș fi rezistat în corporație.
Decât codaș la oraș…
Nu am luat însă niciodată în serios acest gând: mergând deseori în vizită la ai mei, știam că nu mă simțeam în stare să o iau de la capăt. Încă înainte să împlinesc 30 de ani știam că muncisem prea mult pentru puținul pe care îl obținusem: ceea ce spune Andreea Vîlcu despre distorsionarea meritocrației din România este dureros de adevărat și știm cu toții asta. Într-o țară în care aproape toată lumea obținuse o diplomă de facultate (iar mulți, mult mai mulți decât vrem să admitem, prin licențe plagiate) nu mai existau criterii formale de diferențiere.
În egală măsură, prin refuzul de a mă supune rigorilor pieței imobiliare, am dorit să îmi creez un drum propriu. Dacă piața muncii nu avea nevoie de cel care devenisem eu după o viață de om petrecută pe băncile școlii, de ce să mă chinui să iau un credit pentru o locuință subdimensionată de la o margine de oraș? De ce să mă supun unui nou set de sacrificii pe care, de data asta, simțeam că aveam dreptul să le aleg—sau nu.
Timp de mulți ani, am făcut notă discordantă față de toți apropiații mei, care nu înțelegeau de ce eu nu îmi permiteam aceleași lucruri ca și ei. Fie că era vorba de familia mea sau de prieteni și colegi, multă vreme am fost cel mai puțin înstărit. Banii pe care nu îi dădeam pe necesitățile de bază, îi cheltuiam pe mers la film (am avut o perioadă lungă când am văzut tot ce a ieșit în cinematografe) și pe mâncare bună (tot ce vedeam interesant în Italia îmi cumpărăm și în România).
Înainte să devină prea evident, da, am o slăbiciune când vine vorba de mâncare. Acesta este poate motivul pentru care modul cum înțeleg eu sărăcia e diferit de alții: dacă nu am bani, dar am ceva bun în dulap, nu sunt supărat. Însă am trăit și clipe în care aveam bani în buzunar și nu găseam ceva bun de mâncat, iar asta mă poate deprima în adevăratul sens al cuvântului.
Cea mai săracă țară din Europa
România a aderat la Uniunea Europeană la 1 ianuarie 2007. Țin minte acea zi: eram în apartamentul în care stăteau în chirie maică-mea împreună cu o altă femeie. Atât taică-meu, cât și soțul colegei de apartament a mamei veniseră în vizită. Pentru că era casa plină și nu mai era decât o canapea liberă în sufragerie, frate-miu îi vizitase de Crăciun, apoi se întorsese în țară, iar eu m-am dus la ei de Anul Nou. Mâncam cârnați făcuți în bucătăria acelui apartament din Brescia de Nicu, soțul colegei mamei, și ne uitam la televizor ca și cum nimic nu avea să se schimbe.
Ei bine, s-au schimbat extrem de multe în ultimii 19 ani, deși un lucru a rămas același: întotdeauna ne-am zbătut să nu fim codași în clasamentul țărilor membre U.E. Modul cum am făcut acest lucru îmi aduce aminte de copilărie: am încercat să părem mai înstăriți decât suntem, respectiv am arătat fără rușine cu degetul înspre alte țări (cu predilecție vecinii noștri de la sud) pentru a distrage atenția dinspre sărăcia noastră înspre sărăcia altora.
Deși am devenit, în general, mai avuți decât am fost vreodată în toată istoria acestor meleaguri, ne-am concentrat exclusiv pe diferențele dintre noi și cele mai înstărite țări europene. Am acumulat ca nație enorm de mulți bani și bunuri de valoare, ajungând într-un timp record eligibili să fim declarați o țară dezvoltată (conform metodologiilor utilizate de organizații precum OCDE, la care am putea adera chiar anul acesta): în același timp, nu am dezvoltat nici un fel de mecanism structural prin care să ne sprijinim unii pe alții ca cetățeni ai aceluiași stat.
Cred că ceea ce am trăit în ultimii 20 de ani și ceva este un adevărat miracol economic, însă în egală măsură mă simt mahmur după această perioadă de transformare accelerată. Am un gust dulce-amărui în gură, căci a fost cât de cât bine, dar la final parcă ar fi putut fi mai bine. Pe de o parte, simt că celor care își încep astăzi viața de adult le este mai greu decât ne-a fost nouă; pe de alta, nu aș vrea cu nici un preț să mă întorc în timp și să o iau de la capăt.
Manifest anti-nostalgie
Nu mă miră totuși faptul că de ceva timp e la modă să visezi la o a treia cale, prin care să păstrezi tot ce ai câștigat în aceste decenii, dar și să te poți întoarce înapoi, în acele vremuri când aveai mai multă speranță, când părea că existau mai multe opțiuni, când nu vedeai toate barierele care se ridică în jur. Cred că e un semnal că am ajuns la un final de etapă: cred că realizăm cu toții că nu putem face mai mult fiecare pe cont propriu, respectiv că am ars deja anii cei mai productivi și că de acum o să avem ceva polițe de plătit. Până la urmă, e normal să simți că poate ai investit mai mult decât ai scos: concluzia mea este că e inevitabil să pierzi când dai la schimb viața ta pentru bunăstare.
Eu unul nu vreau însă să mă opresc din drum: știu foarte bine de unde vin și de ce am ales drumurile pe care am ajuns să le străbat. E normal să te resimți uneori, respectiv din ce în ce mai des. Însă nu văd nici un viitor în a merge înapoi, la fel cum nu cred că este o opțiune viabilă să stai pe loc. În mod interesant, atunci când trebuie să avansezi și nu mai ai energia necesară, există opțiunea să renunți la echipament.
Aceste momente de cumpănă pot servi ca și prilejuri de a re-evalua dacă nu cumva ai cărat prea mult cu tine (la fel cum e necesar să te întrebi dacă nu cumva ți-ai asumat un obiectiv care te depășește). Îi respect pe cei și cele care pot fi sinceri/e cu ei înșiși/ele însele și decid la un moment dat să accepte că atât s-a putut. În schimb, mi se par extrem de nesuferiți cei care aleg să dea vina pe struguri că sunt acri.
Până la urmă, de ce ne-am angajat pe acest traseu acum 36 de ani? Chiar poate spune cineva cu mâna pe inimă că visa de la început la o casă pentru perioada de peste an și una de vacanță, cel puțin două mașini noi, televizor cu diagonală cât latura unei băi din blocurile comuniste, dispozititive inteligente în buzunar, la mână, prin toată casa și portofoliu de investiții? Oare vom putea fi în stare să recunoaștem că nu vom ajunge niciodată să fim bogați dacă alegem această cale, pentru că întotdeauna vor fi unii cu mult peste noi?
În același timp, știu că ajuns în acest punct, în felul meu, trebuie să mă împac cu ideea că, mai devreme sau mai târziu trebuie să cobori. Fie că vrei să ajungi în acel vârf unde vor cu toții să fie, fie că vânezi un vârf personal, nu poți să îți petreci mai mult de câteva clipe acolo sus. După o scurtă perioadă, toată munca depusă pentru a ajunge acolo va trebuie dublată de efortul de a ajunge întreg în vale.
Fie acum, fie ceva mai încolo, întors în locul de unde am plecat, mă voi simți totuși bogat: în peripeții, în experiențe, în povești de viață. Nu mai pot decât să sper să devin bogat în ascultători și cititori, în oameni interesați să mă tolereze în timp ce îmi depăn amintirile tot mai palpitante cu fiecare relatare. Ca să mă asigur că acest lucru se va întâmpla, am început să povestesc puțin prematur: poveștile nu sunt încă finalizate, eu încă nu știu încotro mă îndrept și dacă voi ajunge vreodată acolo.
Adaug aici un link către un clip scurt despre legătura dintre optimism și bani. Substack nu permite inserarea de Shorts în postare, însă dacă vreți să ascultati mai mult, voi adăuga mai jos discuția integrală despre istoria banilor cu un om care este fascinat de ei ca “al cincilea element” al civilizației umane: