Visele mele sunt visele înaintașilor mei
Dragostea ca forță într-un câmp cuantic
Nu știu dacă sunt diferit de cei mai mulți oameni în această privință, dar am o pornire ascunsă de a îndeplini prin viața mea dorințele neîmplinite ale bunicilor și părinților mei. Poate că are ceva de a face cu regimul comunist: din punctul meu de vedere, cel mai toxic efect al acelei perioade asupra celor care au trăit vremurile cu pricina este că i-a condiționat pe oameni să dezvolte o viață duală, o morală contradictorie, o dedublare existențială. Am avut această discuție cu părinții mei de când mă știu: „Voi nu aveți nici un vis? Ce ați vrea să fiți, unde ați vrea să mergeți, cum ați vrea să vă schimbați viața?”
Desigur că nici măcar un regim represiv nu poate să exorcizeze complet din oameni tendința de a visa. Doar că visele sunt ținute sub regim strict secret, în cotloane atât de întunecate încât nu vor să le găsești. Poți să le vezi apărând din când în când, în discuții care au cu totul alte subiecte, ca mici scăpări ale imaginației atunci când crede că nu e nimeni atent.
De când eram copil mi-a plăcut să îi ascult pe ai mei povestind: din motive pe care nu le pot înțelege până astăzi, am dezvoltat profilul unui anchetator, căci am realizat că de fiecare dată când auzeam aceeași poveste, ceva se schimba în modul cum era prezentată. Acest lucru nu mai este atât de relevant în discuțiile dintre colegii mei de generație sau cei mai tineri: discuțiile sunt mult mai unidimensionale, pe când generațiile anterioare erau foarte iscusite în a comunica pe mai multe paliere de înțelegere.
Vorbim tot mai mult despre traumele transgeneraționale (pe bună dreptate!), însă mi-ar plăcea să ajungem să schimbăm păreri și despre aspirațiile neîmplinite ale generațiilor anterioare și modul cum ne influențează ele, ca indivizi sau în mod colectiv. Cea mai veche amintire a mea în acest sens vine din perioada când trebuia să îmi aleg profilul pentru admiterea la liceu. Îl auzisem ani de zile pe tatăl meu spunând că marea majoritate a părinților își împing copiii către clasele de real, deși mulți nu au abilitățile necesare pentru a face față multiplelor ore de matematică, informatică, fizică sau chimie. Am crezut că atunci când îi voi spune că eu simt că m-aș potrivi mai bine la uman decât la real, va respira ușurat că nu trebuie să ia el această decizie pentru mine.
Însă lucrurile s-au desfășurat complet altfel: am pornit o lungă discuție despre riscurile pe care le presupune să mergi la uman, despre oportunitățile mult mai numeroase pe care le ai dacă absolvi liceul la profil real și nici un minut dedicat întrebării: „Ce anume îți dorești tu de la viață?” Știu că această poveste este cât se poate de comună, însă pentru mine a fost momentul în care am înțeles cum sunt eu altfel decât părinții mei. Nu aveam așteptarea că dacă voi face ceva ce mi se potrivea, nu voi avea un traseu profesional dificil: ce nu puteam accepta eu era că aș fi putut să mă motivez să fac ceva, dacă nici măcar eu nu credeam că e o idee bună.
În felul cum percep eu existența noastră pământeană, visele sunt esența motivației de a trăi. Oricând m-am regăsit într-un context care nu îmi permitea să (mai )visez, am fugit! Nu o spun cu mândrie, o spun doar pentru că așa s-a întâmplat. Faptul că părinții mei au ales să își pună visele la păstrare, ca niște fotografii alb-negru ale celor care ar fi vrut să fie, m-a determinat să aleg poziția diametral opusă și să nu vreau să fac concesii când vine vorba despre vise. Chiar și cu prețul vieții tihnite pe care aș fi putut să o am dacă nu umblam atât de obsesiv după cai verzi pe pereți.
Spuneam că e bine să vorbim despre traume transgeneraționale: poate că refuzul de a integra vreo urmă de vis în viețile lor a fost o traumă pentru părinții noștri, însă pentru mine contactul cu lumea lor nu poate fi etichetat în aceeași termeni. Concluzia poveștii de mai sus este că tatăl meu a încercat din răsputeri să mă convingă cu argumente raționale că decizia mea e greșită. Nu a existat nici un moment în care să se pună problema de a forța nota: deși avea experiența unui regim represiv, el a ales să respecte dreptul meu (deși eram minor) de a decide ce vreau să fac cu viața mea. Alegerea mea nu a generat așadar decât poate un conflict emoțional: tatăl meu a trebuit până la urmă să accepte decizia mea de a paria pe intuiția mea de copil, în defavoarea experienței sale de viață.
Cine a avut dreptate? Depinde pe cine întrebi—discuția a avut loc în termeni încă atât de diferiți, încât nu am putea să ne dăm dreptate unul celuilalt decât în momentul în care am alege să adoptăm poziția contrară. Însă eu continui să trăiesc ghidat primordial de intuiție, iar tatăl meu s-a baricadat de-a lungul vieții în poziția sa raționalistă. În adâncuri, cred că avem mecanisme similare de a interacționa cu realitatea: singurul meu avantaj este că sunt mai tânăr, respectiv că am avut oportunitatea să văd avantajele și limitările poziției sale. În egală măsură, nu voi îndrăzni să spun că strategia mea este net superioară.
Nu doresc să exagerez avantajele sau să ascund neajunsurile acestui fel de a trăi. În mod ideal, ar trebui să fie unul din multiplele instrumente cu ajutorul cărora să procesăm toate nebuniile pe care suntem chemați să le experimentăm pe parcursul acestei lungi și întortocheate vieți. Dar aș îndrăzni să pun visarea pe același piedestal cu rațiunea.
Cel ce scrie aceste rânduri poartă un tricou pe care scrie: „Tot ce nu vreau să fiu sunt deja”. Acest cineva am fost eu: iubesc melodia celor de la Byron pentru că scoate la lumină acea parte din mine care a fugit de mine atâta vreme. Acea parte care a încercat să viseze o persoană care să nu fie deloc conectată cu trecutul său, cu traumele și aspirațiile înaintașilor săi. Acea parte care a luptat să facă pe persoană fizică visele realitate.
Dar mă apropii de acel moment în care realizez că dacă nu aș fi făcut nimic din toate astea, tot aici aș fi ajuns. Asemenea acelui om din poveste care află că va muri a doua zi și care decide să fugă în altă țară, pe un alt continent, ca să nu îl găsească moartea. Însă, a doua zi dă ochii cu ea și află că fix acolo trebuiau să se întâlnească.
Nu cred în chestiile exotice pe care le predică fizica cuantică pentru că par a fi cusute cu ață albă. Însă, pe ascuns, sper să fie adevărate! Vreau să trăiesc într-o lume în care visele devin găuri de vierme, legături directe între cine „vreau să fiu” și cine „sunt deja”. Nu invers!
PS: După ce am terminat postarea am fost la film și m-a făcut la caracter. Îmi plac aceste coincidențe care probabil că nu sunt coincidențe. Probabil că sunt găuri de vierme prin mai multe timpuri și spații simultane.