Dilema dezrădăcinării
Despre diaspore
Ne apropiem cu pași prea repezi de 15 august. Sunt convins că la un moment dat, când ne va trece febra primului secol, vom accepta că e mai bine pentru toată lumea să avem ziua națională în mijlocul verii. Vom avea de discutat intens și dacă vrem să o asociem cu o sărbătoare religioasă sau nu, dar toate la timpul lor. Pentru mine, această zi are o încărcătură simbolică deosebită pentru că în jurul acestei date se întoarce în țară diaspora.
Nu degeaba avem de câțiva ani în mentalul colectiv și data de 10 august. Aceasta a fost, probabil, ultima dată când diaspora a fost privită cu ochi buni. Cel mai târziu o dată cu debutul pandemiei, a început să se schimbe percepția generală despre influența diasporei asupra mentalului colectiv. Valul de ură anti-diasporă care a debutat în iarna lui 2024 (și care nu s-a domolit cu adevărat) a fost doar manifestarea exterioară a unor procese care aveau deja loc în fundal (mai țineți minte alegerile parlamentare din 2020?).
Nu cred că e greu de înțeles de ce mă pasionează acest subiect: iubesc o poveste bună cu anti-eroi. Dar pentru că nu doresc să fac politică în această publicație, mi-am propus să împărtășesc cu voi la care aspecte mă identic cu românii din diaspora; și unde cred că sunt complet absurzi. Faptul că îi voi pune pe toți și pe toate într-o singură oală va descalifica pe bună dreptate această postare, subliniind caracterul ei subiectiv.
Noua zi națională
Dacă ar fi să ne putem alege luna ideală în care să sărbătorim ziua națională, oare ar fi vreo candidată mai bună decât luna august? Ziua națională în mijlocul sezonului concediilor ar deveni o sărbătoare relaxată, dar și prelungită. Desigur, avem amintirea încă vie a vechilor sărbători de 23 august, dar oare nu putem să luăm ce era mai bun de acolo, ad…
Se crede, pe bună dreptate, că banii trimiși din afara țării au fost unul dintre pilonii care au susținut ieșirea României din tranziție. Se știe că voturile diasporei au contribuit decisiv la victoriile anumitor candidați sau ale anumitor partide în ultimii 10-15 ani. Despre ce nu se vorbește atât de mult este sentimentul constant de disconfort cu care trebuie să trăiască românii care au ales viața în afara țării (și care nu au ocazia sau motivația să se rupă pe cât posibil de România).
Când am studiat în străinătate, nu am avut nici un plan: nu țineam neapărat nici să mă întorc, dar nici să rămân acolo. Era perioada de după studii și, din păcate, nu aveam nici o idee ce vreau să fac în continuare. Am lăsat viața să îmi indice calea, iar aceasta a decis că aș fi mai câștigat în România.
După ce m-am întors, am fost surprins să aud de la persoane apropiate, atât prieteni, cât și familie, că nu se așteptau să vin înapoi. Unii nu au spus nimic, însă am simțit dezamăgirea din privirea lor. Nu am înțeles exact cum stau lucrurile până când nu a început să se definească tot mai clar categoria socială pe care o numim diasporă.
În anii ‘90 și 2000, diaspora era constituită din cei și cele care reușiseră să fugă de regimul comunist, până la Revoluție, sau de cel neo-comunist de după ‘89. Am cunoscut acum ceva timp un cuplu de români plecați din Timișoara, care lucrau la aceeași companie la care eu mă angajasem în România. Plecaseră în Franța la începutul anilor ‘90, cam după mineriade, când realizaseră că schimbarea fusese doar parțială.
Cei tineri nu au de unde să știe cât de greu era până la aderarea României la Uniunea Europeană să obții o viză turistică pentru vestul Europei. Ani de zile chiar și după aderare, a fost și mai dificil să poți merge la muncă în Occident. Aceasta este cea mai simplă explicație de ce noua diasporă este mai răspândită în sudul Europei decât în vest. Țările cele mai înstărite au dat voie târziu românilor și bulgarilor să poată munci pe teritoriul lor. Însă, această relaxare a condițiilor legale pentru a te putea stabili și a putea deține un loc de muncă în afara țării a dus la prima dilemă.
Vechea diasporă, cea care se simțea oarecum separată de România prin restricțiile legale de dinainte de aderare, s-a contopit aproape peste noapte în noua diasporă. Aceasta din urmă avea nu doar acces mult mai facil la aceleași condiții de trai în afara granițelor naționale; prin apariția companiilor de zbor low-cost și a aeroporturilor internaționale din marile centre urbane românești (din provincie), aceasta nu a fost nevoită să experimenteze lipsa de opțiuni cu care se confruntaseră cei care aveau de ales între autovehicul sau autocar (cei care nu avuseseră până atunci Skype sau WhatsApp pentru a vorbi cu cei dragi, cei care nu avuseseră toate posturile de televiziune românești la dispoziție și în străinătate). Pentru a nu intra în prea multe polemici, voi face abstracție aici de diasporele din America de Nord sau cea din Australia și Noua Zeelandă. Datorită constrângerilor de natură geografică, cât și politică, acestea funcționează în continuare, în mare parte, după logica vechii diaspore.
Din acest punct de vedere, cred că cei care se plâng că le e dor de casă și care nu se pot împăca cu distanța nu sunt conștienți de avantajele de care se bucură în comparație cu ceilalți români, care au emigrat mai devreme. Probabil că toate facilitățile pe care le avem acum la dispoziție pentru a ține aproape au chiar și acest efect pervers de a nu ne lăsa să procesăm despărțirea. Însă, aici situațiile concrete sunt prea de diferite; mă opresc înainte să par complet insensibil.
Ar fi un alt aspect care merită la fel de multă atenție: modul cum te simți, dacă îți petreci o mare parte din viață în altă parte, atunci când vii înapoi acasă. Nu am citit încă nicăieri despre acea mutație a sentimentului de identitate care apare atunci când trăiești în două lumi paralele: prima lume este cea din care provii și care, în mod conștient și constant, îți informează felul de a fi; a doua este cea în care te afli în mod curent și care, inconștient și fără voia ta, îți modifică sistemul de valori. Acesta este aspectul cu care rezonez cel mai mult dintre toate provocările cu care se confruntă diaspora la ora actuală.
Nu cred că există vreun remediu pentru această dedublare: de altfel, ea poate fi întâlnită la orice comunitate sau diasporă, nu este o afecțiune tipic românească. Ce mi se pare însă tipic european, în comparație cu Statele Unite sau Canada, e că poți fi la maximum 3 ore de zbor cu avionul de casă și tot te vei simți ca și cum ai fi la celălalt capăt al Pământului. Ca în orice problemă emoțională, reflexul de a te da câțiva pași în spate vine cu o imagine inedită.
De la distanță, problema cea mare se desface în mai multe probleme medii: lipsa unei coeziuni reale la nivelul Uniunii Europene; lipsa unei bune planificări a timpului liber și a bugetului pentru călătoriile în România, adaptată la nivelul nevoii emoționale de a te întoarce; lipsa unei comunicări reale între cei care trăiesc în afara țării și cei care au ales (de voie, de nevoie) să rămână acasă. Ar mai fi multe, multe alte probleme de menționat, dar, cum scriam mai sus, nu încerc să fiu deloc științific.
Din perspectiva mea, noua diasporă este, din toate punctele de vedere, fermentul noii Românii de acasă. Așa cum noua diasporă nu știe prin ce a trecut vechea diasporă, România de acasă nu poate rămâne neschimbată după ce a lăsat milioane de români să plece (dar și să se întoarcă). De aceea, mi se pare inutilă discuția ce persistă în spațiul public (dacă e să judec după discuția pe care am avut-o cu un taximetrist de curând) că ar fi bine să se retragă dreptul de vot pentru cei care nu au domiciliul în țară.
E nevoie ca țările europene să stea de vorbă despre aceste lucruri; de asemenea, e nevoie să se schimbe modul cum pot vota diferitele categorii de cetățeni europeni în alegerile naționale. Nu doar în România, ci în toată Uniunea Europeană: în momentul actual, poți vota acolo unde ai domiciliul doar la alegerile locale, poate și la cele regionale. Cetățenia, nu domiciliul, determină până astăzi la care alegeri naționale poți participa.
Noua diasporă experimentează o înstrăinare relativă, diferită din multe puncte de vedere de ceea ce a trăit vechea diasporă. Îndrăznesc să sper că vom traduce cândva această dilemă a pseudo-dezrădăcinării lor într-un mecanism de apropiere, nu doar între noi și ai noștri. Primul pas este însă acela de a recunoaște suferința reală pe care o experimentează semenii noștri, atât când sunt plecați, dar mai ales când se întorc.